Există ceasuri bune în viață, când, îngăduit fiind – chiar și virtual – ca tovarăș în călătoria altor minți, aventura se dovedește profund transformatoare, ca și cum tu însuți ai fi traversat experiența respectivă. Rămân urme ce te deschid înspre o cuprindere mai largă a propriului destin și a lumii în care trăiești.
Mă gândesc, de astă dată, la demersul cărturăresc comun inițiat de două voci distincte ale literaturii noastre: Monica Pillat (poetă, prozatoare și traducătoare, descendentă a unei familii cu preocupări artistice) și Radu Ciobanu (prozator, eseist, critic literar și publicist stabilit în Germania). Volumul poartă titlul Dincolo de așteptare. Dialog în larg și cunoaște două ediții, cea mai recentă – pe care o voi prezenta în continuare – fiind scoasă la Limes în 2024.
Cartea aduce laolaltă fragmente dintr-o corespondență online (scrisori, reflecții, întrebări și răspunsuri), gravitând cu precădere în jurul ipostazelor „pline” ale temei anunțate. Prin urmare, nu resping contagiuni cu alte aspecte care au construit identitatea celor doi scriitori: memoria, timpul, credința, iubirea, scrisul, călătoria, supraviețuirea, exilul. Ei vin cu un background aparte, cu împliniri și pierderi care le-au marcat paradigmele existențiale. Mărturisindu-le și mărturisindu-se, au ocazia să-și lămurească propriile adevăruri și expectanțe, să mediteze împreună asupra a ceea ce le-a înlesnit ori le-a perturbat devenirea.
Dincolo de sinceritatea și adâncimea întreprinderii (întărite și prin mottoul cărții, preluat dintr-un poem al Nicoletei Ciobanu: „Numai aici sunt eu cea adevărată, / Numai aici îmi pot urmări gândurile / Care se vor potolite pe rând…”), remarc finețea cu care își întâmpină sau își provoacă unul altuia desfășurarea de gând, răbdarea de a-l asculta și de a-l petrece în toate meandrele lui (M.P.: „ne putem alege pasul, ritmul și popasurile”). Iese în evidență, în egală măsură, încrederea într-o grilă axiologică ce poate învinge vremurile.
Organizate în douăsprezece capitole, cu denumiri care trimit înspre câmpul cultural-semantic al navigației maritime (prin elemente precum: echipaj, plutire, naufragiu, veghe, orizont, Ulise, Robinson, adâncuri), dialogurile capătă pe alocuri virtuțile unei scrieri eseistice în toată puterea cuvântului (a se vedea paginile despre Ulise ori cele despre Hamlet), configurează un spațiu propice sensului, fără a absolutiza/impune în vreun fel câștigurile hermeneutice ale vreunuia dintre corespondenți.
Urmărind fluxul echilibrat al intervențiilor, observând firescul replierilor și al completărilor reciproce, îmi pare că notele distinctive (optimism, aplecare spre melancolie, lirism, deschiderea înspre oniric și transcendent versus luciditate, înclinație spre experiment, reflecție personală critică, scepticism) se convertesc, în cazul lor, în pretext de radiografiere onestă, implicit din perspectiva celuilalt, a convingerilor sau a faptelor proprii, precum și în imbold pentru ramificări miezoase ale proiectului inițial de călătorie. Pentru cititor (după ce depășește eventualul disconfort și se lasă purtat „în larg”), sunt mană cerească asemenea „abateri” de la traseu: îi oferă satisfacții spirituale sporite, deschizând deopotrivă noi porți către înțelegerea operei celor doi creatori (aflăm, printre altele, informații privind geneza unor cărți, procesul documentării și al titrării, viziunea fiecăruia despre „misterul compoziției” și despre actul scriptural în genere).
Niciunul dintre ei nu pornește la drum (includ aici fiecare întreprindere temeinică) pe orice vreme: Monica Pillat consultă semnele cerului, merge la biserică; Radu Ciobanu așteaptă, cu „bagajul” făcut, „ceasul de grație, care nu poate fi forțat” (așa cum invocă „ora astrală” pentru a putea începe redactarea romanului Nemuritorul albastru). Confesiunea se află așadar, chiar de la primele pagini, sub pecetea unei expectanțe ontologice (triplu ipostaziate: a aștepta, a fi așteptat și a te aștepta pe tine însuți), a permanentei proiecții a ființei înspre viitor. Aserțiunea „Rostul vieții stă în așteptare” (preluată din aceeași creație romanescă) devine laitmotiv al volumului, fiecare capitol aducând ilustrări și conotații proaspete ale acesteia.
În secțiunea a doua, intitulată „Pregătiri de plecare”, sunt delimitate, în funcție de relația subiectivă cu timpul, „așteptările «bune», cele care ne fac să visăm la ceva extraordinar cum ar fi iubirea, scrisul sau cititul unei cărți ideale, vindecarea după o boală grea a sufletului ori a trupului, revelația sensurilor ascunse ale suferințelor care ne-au ridicat mai sus pe treptele înțelegerii, întâlnirea cu Dumnezeu, la capătul vieții” (M.P., p. 24), așteptările „rele”, împovărătoare (când se află în joc viața proprie sau a celor dragi) și „puii de așteptare” pasivă (timpul pierdut/furat în diverse împrejurări cotidiene).
Acestea ne pun la încercare hotarele, constituind totodată prilej de îmbogățire spirituală și de maturizare: silindu-ne să ne orientăm în mai mare măsură înspre ceea ce se petrece înăuntrul nostru, să examinăm ceea ce ne face vulnerabili, respectiv încrezători și puternici, învățăm să atribuim sens așteptării, să ne asumăm noi înșine felul în care o gestionăm. Este atitudinea pentru care pledează ambii scriitori, o formă de manifestare conștientă a libertății interioare pe care și-au clădit-o ei înșiși, îndemnați de situații-limită ale existenței (persecuțiile și detenția tatălui, moartea mamei și problemele personale de sănătate, în cazul Monicăi Pillat; pierderea soției, unele experiențe medicale – pentru Radu Ciobanu), motivați de biblioteca de pe umeri și, nu în ultimul rând, de nevoia indispensabilă de a scrie, de a duce virtuțile și povestea umanității mai departe.
Nu ale omenirii, ci ale umanității – precizează Radu Ciobanu –, „pentru că omenirea ca masă amorfă, impersonală, e bestială și (auto)destructivă, cum vedem zi de zi”; „umanitatea, care e, când e, și, din fericire, încă mai e, personală, individuală, intimă, e cea care produce și propagă aceste valori, tezaurul din adâncurile fiecăruia, atunci când descoperim gândurile” (p. 164).
Deslușirea noimei așteptărilor constituie, de aceea, ținta principală a călătoriei imaginare întreprinse de Monica Pillat și de Radu Ciobanu (implicit darul lor pentru cititori). Fiind singurii membri ai echipajului, stau la cart pe rând, deci pot mâna „în larg” pe deplin liberi corabia, în funcție și de busola interioară. Își pot alege oaspeții. Se ivesc astfel tot felul de indicii (referințe livrești, amintiri, rude și prieteni care nu mai sunt, confesiuni, analogii etc.), care nuanțează ideile coechipierului sau, dimpotrivă, schimbă subtil direcția de mers (M.P.: „Îmi place atât de mult ideea «puiului de așteptare», încât aș mai vrea câteva ilustrări ale ei” – p. 55), stimulează și mai mult interesul celuilalt (M.P.: „Sunt numai ochi și urechi” – p. 43), generează șiruri de interogații retorice, neîmp-ținate/neepuizate de răspunsuri (R.C.: „Ce să fie «pasărea străină»? Timpul? Așteptarea? Răbdarea? Veșnicia?” – p. 53), devoalează învățăminte (descriptiv-prescriptive) extrase din experiența personală (R.C.: „Dacă ești conștient că timpul e cel mai prețios dar ce ni s-a dat și, ca atare, întotdeauna l-ai prețuit, ferindu-te să-ți bați joc de el, e bine să-ți creezi singur așteptări «în plin», dedicându-te unei lucrări laborioase și prezumtiv utile. […] Vidul de așteptare s-ar umple și ar face suportabilă supraviețuirea” – p. 53; M.P.: „Primejdiile nu se arată întotdeauna din afară” – p. 40).
Călătoria autentică (spre deosebire de voiajul turistic, cosmetizat cu entertainment) transformă – ne spun coautorii. La fel, așteptările, ca dar pe care ni-l face viața, sculptează și limpezesc destinul uman, „îi devin substanță și rost” (R.C., p. 58). Ele nu-și manifestă relevanța neapărat în orizontul concret, atins ori numai râvnit, cât în felul în care activează în lăuntrul nostru capacități latente nebănuite sau eclipsează frustrări și prejudecăți. În modul cum scot din ascundere „adevăruri care își așteaptă ora intrării în lume” (R.C., p. 30) ori prin energia cu care „atrag tot felul de întâlniri neașteptate și memorabile” (R.C., p. 58).
Devenim treptat parte din călătoria și din așteptările noastre.
Ști-vom să dăm drumului ținută, să-l prefacem în cale spre ceva mai înalt?
Un posibil răspuns (mai degrabă, un exercițiu privat, fiindcă nu se doresc – zic eu – explicarea fără rest și destrămarea tainei așteptării) identific în convingerea celor doi creatori că gestul scriptural are, în momentele de suferință sau de naufragiu existențial, putere terapeutică și întemeietoare de noi rânduieli. Poate constitui sprijin pentru menținerea demnității ființei, iar prin disciplinarea minții, prin scanările în memorie, prin credință și imaginație poate converti deznădejdea în redescoperire interioară și în construcție (M.P). Conduce astfel spre o nouă locuire, a cărei așteptare stimulează, este creatoare de sens. Depășește pragul comun al înclinațiilor artistice. Iată acum o completare a acestei perspective: „Eu cred că Dumnezeu a înzestrat omul cu trei daruri – Splendoarea lumii, Rațiunea și timpul pentru a făptui – nici unul spre suferință, ci toate trei spre bucuria de a le folosi. Că omul nu le știe prețui nu e vina Domnului, ci a omului” (R.C., p. 121).
Răstimpul așteptării, indiferent cât durează, se cuvine de aceea a fi unul de veghere, or starea de veghe se învață: „trebuie să ne încordăm continuu atenția, ferindu-ne de ispitele derivei, ale lenei și somnului” (M.P., p. 174). E un timp ce pretinde implicarea ființei în integralitatea sa, așa cum, așteptându-l pe Dumnezeu, El „devine prezență prin așteptarea ta” (R.C., citându-l pe Andrei Pleșu, p. 175). Reexperimentăm astfel sacrificiul cristic. Verticalitatea, ținuta despre care vorbesc cei doi autori, tentația înaltului ne vor, ne cer cu totul.
Volumul se încheie rotund, cu versurile Nicoletei Ciobanu (extrase de Monica Pillat din poemul Lumini și umbre), readucând laolaltă, organic, ființa, calea și taina: „Imense, în mine vă vreau, zări de lumină, / Chiar dacă pentru asta, / Va trebui să mor puțin…”
Delia MUNTEAN
Material publicat în revista Nord Literar nr. 3 (274), martie 2026