Eric Allard (n. 1959) este poet belgian, o figură pe cât de discretă, pe atât de importantă a literaturii contemporane din Belgia. Autor de poezie și de critică literară, poet de expresie franceză, este proprietarul unui blog literar, Les belles phrases, un blog notes literar, unde reunește creațiile poeților francofoni și cronici la volume ale autorilor contemporani.
Venele amurgului
Vara tulbur
Apa
Care doarme
Pe marginile
Fântânilor.
Nimic nu mai explodează
În mai puțin de 8 minute și 20 de secunde
Lumina
Deși totul arde
În deșert.
Pana mea înmuiată
În întunericul pupilelor tale
Îți zgârie privirile
Până la lacrimi.
Eu scriu, tu strigi.
Sângele care îmi scaldă
Nopțile
Sânge albastru regesc
Curge prin venele
Amurgului.
Pe acoperișurile lumii
O pisică își plimbă silueta
Inventez un poem
Fin precum catifeaua
Tăios ca unghiile tale.
Fuga din calea soarelui
Vara, fug de soare
De teamă să nu dispară
Ascult cântecul timpului
Și notele lui care se risipesc
Înșiruindu-mi zilele.
Nu ajută la nimic să fugi de lumină
Trebuie să ajungi înainte de apus
La hotelul astrelor moarte.
Privirea-mi coboară
Și cupola celestă strălucește.
În adâncul cerului
O stea vie mă mustră.
Ochii mei nu-i vor cunoaște
Vreodată întrebarea.
Pleoapele-mi se închid
Și ușile somnului se deschid.
Vântul care adie
Mișcă obloanele
Pe ferestrele sufletului meu.
Mai rămâne un vis
Să decidă
Soarta nopții.
Înainte să adorm
Îmi mai deschid o dată inima.
Sângele din priviri
Vara, îmi ascut cuțitele
De marginile unei coline
Șterg sânii tăi
De sudoare
Cu eșarfa hazardului.
Să nu spui că muntele merge
Pe urmele mării
Ci:
Marea urcă
Panta muntelui.
Mergând gol
Pe plajă
Adresez o rugăciune
Apei sacre
Care curge pe șoldurile tale.
Îmi odihnesc picioarele
După pelerinajele ce vor veni:
Nisipul blochează
Mecanismul
Amintirilor.
Și mă rog ca leșul unui porc
Căruia i s-au scos ochii
Ca o harpie pe care o orbești
Pentru sângele din priviri
Pentru persistența vizibilului.
Urzica pe piele
Vara, mângâi
Acul pâinii
În sensul fărâmiturii mele
Și frământătura zilelor crește
Până la căderea serii.
Plâng, deplâng
Soarta celei neconsolate
Care se luptă
Pe câmpiile trecutului
Cu ardoare.
Într-un amestec de stele
Născânde
Împătur vorbesc
Cu luna
Stofele șifonate ale cerului.
Mâinile mele pline
De lame
Taie
Dar nu mai ustură.
Visez la o urzică pe pielea mea.
În biserica adormită
Așez o bucată de măr
Pe marginea aghiazmatarului
Împreunând mâinile pentru ca tu să vii
Și să-ți înfigi în ea dinții.
Eric ALLARD
Prezentare și traducere din limba franceză de Elina ADAM
Material publicat în revista Nord Literar nr. 3 (274), martie 2026