Scriam cu o vreme în urmă că am întârziat la întâlnirea cu fascinanta lumină a culorilor și a liniilor metafizice ale pictorului și graficianului Vasile Jurje. Despre împlinirea scenografului am aflat din comentariile criticilor de teatru. Un nume de rezonanță în acest domeniu. Încet, încet, mi-am apropiat universul plastic al unui artist cu virtuți admirabile. Umbra involuntară a necunoașterii a început să dispară și să deslușesc profilul unui creator polivalent, ziditor de noutăți pe mai multe paliere ale artei.
Trei domenii l-au consacrat. Scena, culoarea și cuvântul. Scena, deoarece scenografia l-a purtat prin mai multe teatre din țară și a onorat-o cu iscusință profesională. Că a fi scenograf într-un teatru, aprecia criticul literar Ion Papuc, presupune o vastă cultură, erudiția mai multor epoci istorice și o cunoaștere a vieții. Însușiri pe care scenograful Vasile Jurje le-a împlinit cu onoare, lăsând un nume apăsat în domeniul artei teatrale. Ca artist plastic, este o personalitate care se bucură de prestigiu, plasându-se printre maeștrii penelului ultimelor decenii. Așa putem spune că artistul Vasile Jurje trăiește într-o fericită duplicitate. Dacă s-a instalat definitiv în lumea teatrului, pictura l-a însoțit până în ziua de astăzi.
Mai nou, l-am descoperit pe Vasile Jurje în lumea cuvintelor, ca autor al unor cărți exemplare. Culoarea și ideile plastice au început să prindă grai, croind un nou drum pentru cunoașterea lumii. Îndemnul spre scris al autorului datează din pruncie, când a participat cu texte la concursuri școlare. Dacă zeița culorilor a fost mai convingătoare prin vreme, a venit și chemarea cuvintelor. Pentru autor, scrisul a fost armata de rezervă a sensibilității, bine instruită în taină, și a venit la ospățul estetic când a fost nevoie de o victorie certă. Pentru artistul complex, acum cu reședința în Cicârlău, lumea satului, cea din memorie, dar și din prezent, a fost generoasă în subiecte epice, i-a provocat imaginația.
Așa, autorul a învins și în scris. Comentatori avizați au formulat aprecieri măgulitoare despre scrisul lui. Dacă teatrul este oglinda firii, spectacolul ideilor, scrisul lui reprezintă puterea unei realități izvorâte din cuvinte. Puterea trăită, dar și ritualul imaginației. Când am citit prima carte semnată de Vasile Jurje, am făcut legătura artistului cu cele două profesii ale sale. Adică scenografia lumii epice și simezele cuvintelor, o sintagmă în care l-am regăsit, pornind de la lumea trăită, povestită și întrupată.
Criticul literar Ion Papuc, o autoritate în observarea și comentarea lumii literare, îl decupează pe autor din eșalonul scriitorilor cu virtuți literare certe. Căci epica lui Vasile Jurje este apropiată, fără emoții, de proza lui Vasile Voiculescu. Se încumetă distinsul critic să afle corespondențe și cu proza fantastică a lui Mircea Eliade. Dar eu cred că stă cu cinste și alături de proza lui Pavel Dan. În prefața la volumul Moara pisicii albe, Ion Papuc crede că, „indiferent ce a făcut autorul în domeniile sale predilecte de o viață – scenografie, pictură –, în această carte avem dovada că putem regreta că nu s-a consacrat mai mult literaturii. La Vasile Jurje nu cantitatea contează, ci calitatea, proba unui remarcabil talent”.
Pe fondul acestui preambul, o schiță de portret, depun mărturie despre o nouă carte semnată de scriitorul Vasile Jurje. Acest text se vrea o prezentare a atmosferei din volumul Miracolul oglinzilor (șase povestiri într-un roman), care adaugă un nou univers epic în scrisul lui. În acest roman se confirmă observațiile criticului Ion Papuc că proza lui Jurje are apropieri cu fantasticul lui Mircea Eliade ori al lui Vasile Voiculescu. Autorul a știut să facă o lectură personală din cei doi mari scriitori, transferând cu har în acest roman tocmai aburul misterului.
Sunt câteva teme pe care autorul le dezvoltă cu îndemânare epică: descoperirea sinelui, dedublarea ca artă a vieții, povara timpului, moartea, iubirea, relația cu divinitatea, căutarea sensului existenței ori mitologia discretă. Personajele cărții se distilează între Magie și Inițiere. Mediile prin care își plimbă personajele sunt cu mare impact epic. De la atmosfera din spital, din închisoare, din mănăstire, toate îi dau prilej autorului să sublimeze conținutul mesajelor. Apoi personajul feminin Florela, complex și bine reflectat în oglinzile imaginației, face parte din codul de inițiere, utilizând metamorfoza, dar și virtuțile suprarealismului. Prin acest personaj, autorul dovedește că este stăpân pe călătoria culorilor sufletului spre oglinzi. Atât concave, cât și convexe. Din aceste oglindiri iese profilul doctorului Ichim, în ipostaze diferite, uneori ciudate. Și un discurs mai lung, bine strunit, despre miracolul vieții omului. Apoi Anonimul, bărbatul frumos ca un Apollo, căzut într-un somn profund al existenței, un fel de gol viu dintre viață și moarte, sugerează reveria din somnul adânc. Este o incursiune în memoria profundă, un subiect de la frontiera cunoașterii din întrebările existențiale.
Personajul pleacă într-o călătorie nedefinită, ducând cu el iubirea cu care l-a vegheat asistenta Florela, visată într-o altă dimensiune a existenței, pe când era contesă și avea la îndemână tabieturile aristocrației. Dar până vine moartea, viața trebuie povestită. Viața din salonul de spital, dar și viața din vis. Cele două lumi sunt armonizate admirabil de scriitor. Foarte atent la venirea și devenirea personajelor din roman.
Nu doresc a intra în structura cărții și a simbolisticii situațiilor epice, ci îndemn cititorii către această scriere cu un univers mai puțin frecventat de scriitori. De la uneltele vrăjitoriei, fantoma Anonimului, teleportare, viața trăită în altă viață, miracolul oglinzilor, o lume a magiei la purtarea personajelor în medii provocatoare de mesaje radicale, toate împletite cu un farmec epic captivant. Și în acest roman, Vasile Jurje se dovedește un scriitor stăpân pe uneltele sale. Și nu mă joc cu cuvintele, ci caut să aplic criteriul valoric.
Pentru mine acest volum are magnetism, ademenește, captivează și bucură. Autorul se dovedește a fi un bun navigator prin substanța cărții. Întâmplările de la mănăstire sunt construcții epice cu abur inedit și cu înțelesuri profunde. După lectură, am rămas cu vraja oglinzii, care nu sugerează, ca la Roland Barthes, o intenție din panoplia lui Narcis. La autorul nostru, oglinda este un simbol spiritual. Oglinda aici ne invită la introspecție, la cunoașterea sinelui și a celuilalt. Folosit în roman, acest simbol semnifică o parcurgere către profunzimile sufletului.
Putem vorbi și despre un procedeu al oglinzii care se întâlnește cu pictura. Ochiul autorului este oglinda naturii, iar opera este reflectarea unor stări sufletești generate de contemplare. Cartea domnului Vasile Jurje este o oglindă literară captivantă, care modelează discursul cu prospețime și originalitate. O lectură adorabilă, iar cei pasionați de literatura contemporană se vor regăsi în multe capitole. Sau în toată cartea. Că povestirile au vraja oglinzilor.
Gheorghe PÂRJA
Material publicat în revista Nord Literar nr. 2 (273), februarie 2026