„Inocență și ingenuitate” (Savu Popa), minimalism „atât cât să nu riște apoeticul” (Aurel Pantea), „simplitatea ideilor și a faptelor comunicate” (Horia Gârbea), ton melancolic, limbaj accesibil, atmosferă intimă sunt atuurile prin care discursul liric al lui Răzvan Fugaciu (n. 1993, Alba Iulia) a convins juriul concursului de debut organizat de Uniunea Scriitorilor din România și de Editura Cartea Românească (ediția 2024). Manuscrisul câștigător a văzut lumina tiparului în 2025, la editura amintită, sub titlul Toate într-o singură inimă. Prezent de-a lungul timpului cu grupaje de poezie în diverse reviste literare și premiat la concursuri de profil, autorul mizează pe limpezimea expresiei poetice, prin care expune cu naturalețe sensibilitatea și identitatea ființei conturate prin experiențe personale, prin locuri și figuri memorabile, prin relații afective puternice. Toate acestea converg simbolic înspre inimă – organ al memoriei și al emoțiilor poetice.
În prima parte a volumului, „Mâini pe care le-am iubit”, versurile sunt concepute ca niște exerciții de recuperare a trecutului, depășind însă simpla rememo-rare și dobândind rol ontologic. Răzvan Fugaciu aduce în interiorul poeziei adevăruri/scene simple de viață, filtrate din perspectivă afectivă, relevând contribuția lor la modelarea caracterului uman. Astfel, privirea poetică mângâie chipul bunicii („bunica își pune ochelarii / și citește rugăciuni pentru vreme rea. / Norii îmbrățișează copacii. / Picurii de ploaie / râd împreună cu furnicile și scorpionii”), mâinile oamenilor dragi, figura tatălui surprins într-o scenă de tandră complicitate („Îmi fac curaj / și urc de pe umerii tatei până la cea mai îndepărtată creangă. / Mă țin bine să nu alunec / în timp ce / tata leagă perdeaua de mărul bătrân, / eu arunc în burta pânzei cele mai frumoase mere”); apoi se plimbă peste uliță, peste iarba grădinii, peste vale („E plin de copii pe ulița bunicii. / Casa ei – îmbrăcată în galben. / În grădina din spate, unchiul ține stupi de albine. / Odată una a vrut să mă sărute, / lăsându-mi o amintire pe gât”); se adăpostește la umbra casei, a pomilor bătrâni din curte; tulbură apa râului copilăriei („Dar râul este prietenul nostru. / Ne spală tălpile murdare și genunchii juliți”). Într-o tonalitate candidă, poetul înlătură vălul așezat de timp peste raiul copilăriei, din care răzbat gustul prăjiturii cu mere, al ciocolatei calde și al feliei de pâine cu dulceață, basmele lui Ispirescu, râsetele copiilor sub veghea bunicii, preocupați doar să muște „din copilărie ca dintr-un măr verde / bucată cu bucată. / Atât de dulce, atât de zemoasă”.
Relevant este faptul că aceste secvențe nu rămân la nivel idilic, ci funcționează ca temelie identitară. Copilăria nu este doar spațiu al nostalgiei, ci matrice a devenirii.
În partea a doua („Fiare vechi”) se profilează „inima singuraticului”, abandonat într-o viață „plină de obstacole”, conturându-se etapa maturizării și a confruntării cu sinele. Dacă prima secțiune propunea o memorie caldă, protectoare, aici discursul devine mai tensionat. Însă această stare nu este dramatizată, ci contemplată lucid: „Dar te gândești că singurătatea nu e așa rea / cum se spune în tabloide, romane de dragoste, povești ale ulițelor satului. / Alții spun că e un plasture sub care îți ascunzi timiditatea / sau o bubă uriașă / tratată cu toate pesticidele lui Dumnezeu. / E un coșmar fără sfârșit. / Un cuvânt care ar trebui scos din dicționare, minte, univers / și înlocuit cu iubire”. În momentul în care „poezia a învins singurătatea”, se produce o revelație discretă: scrisul devine formă de supraviețuire și de acceptare interioară: „La miezul nopții, becurile stradale se sting, / dar singurătatea încă pâlpâie / în inima singuraticului // … // La miezul nopții, poezia a învins singurătatea. / Nu mai sunt mut, / nu mai sunt orb, / totul se luminează / de parcă Dumnezeu ar fi zis: / «Să se nască speranța!»”. La nivelul expresiei artistice, autenticitatea este susținută tot prin minimalism, fără artificii stilistice. Rostirea este directă, confesivă.
„Proba de rezistență”, a treia parte, mută accentul spre realitatea concretă. Atmosfera este mai gravă, lumea pare suspendată între trecut și viitor, imaginile sunt împovărate de sentimente apăsătoare: „Clădirile emană aceleași sentimente: / tristețe, furie și revoltă… / Prinse între trecut și viitor, / așteptând ziua eliberării”. Poetul pare captiv între memoria salvatoare a copilăriei și prezentul adesea covârșitor.
Poemul final, Autoportret, sintetizează întregul parcurs. Într-o confesiunea directă, aproape prozaică, sunt enumerate detaliile biografice, identitatea fiind construită din lucruri simple: profesia, întâlnirile cu elevii, obiectele de pe birou, pasiunea pentru munte, timiditatea accentuată. De fapt, această estetică a sincerității traversează întregul volum: „Am 31 de ani, / Părul blod, ochii albaștri și mâinile fragile. / Trăiesc într-o cochilie a timidității. / Dimineața deschid geamul să simt parfumul florilor de cireș, / apoi intru înapoi. / În cochilia mea, păianjenii țes o pânză de siguranță / împotriva «mirosurilor urâte». / Fac naveta la cinci școli, dar mă bucur când mă întâlnesc cu foști elevi. (Ei îmi spun: «Sunteți cel mai bun prof.») / Sau când Andrei din clasa întâi își scrie corect numele. / Îmi las barbă să nu fiu confundat cu vreun licean, / nu funcționează. / Iubesc muntele, dar briza mării nu-mi priește. / Pe birou – poză cu soră-mea, un calendar literar, laptop, / notițe adezive și cana cu cappuccino. / Vreau să vizitez Europa, dar n-am găsit curaj / să merg cinci zile la Ipotești / de teamă să nu-mi pierd timiditatea”. Vulnerabilitatea este asumată, timiditatea devine marcă identitară, o „cochilie” protectoare, care conservă autenticitatea.
În ansamblu, Toate într-o singură inimă se configurează ca un jurnal poetic al formării și al rezistenței prin sensibilitate. Volumul propune o poezie a firescului, a detaliului intim și a emoției neostentative, fără a epata prin experimentalism sau prin spectacol imagistic.
Titlul poate fi perceput ca o metaforă, în care „inima” este centrul ființei spre care converg toate experiențele: copilăria, maturizarea, singurătatea, timiditatea, vulnerabilitatea, iubirea, teama, vocația. Toate se adună într-un puternic spațiu interior, iar poezia devine mijloc de a înțelege și de a suporta lumea, de revelație și de forță. Astfel, volumul de debut confirmă o voce lirică autentică, ce își asumă simplitatea ca opțiune estetică și sinceritatea ca formă de exprimare.
Raluca HĂȘMĂȘAN
Material publicat în revista Nord Literar nr. 2 (273), februarie 2026