După anul 1989, în țara noastră s-au întâmplat multe schimbări, iar unele dintre ele reflectă oroarea de comunism pe care o aveau românii. Voi da câteva exemple, sper semnificative. Astfel, unii părinți, odată cu ieșirea din dictatură, și-au botezat progeniturile cu nume străine: David, Robert, Pierre și altele asemănătoare. Autorii unor astfel de opțiuni poate că nici n-au fost conștienți că, la respectiva alegere, erau împinși de scârba lor față de trecutul regim politic, transformată în repulsie pentru propriul neam, de parcă nu ei înșiși, ci doar neamul lor era vinovat de câte au avut de suferit sub dictatură. Repulsia cel mai adesea era consecința unei sperate eliberări din chingile dictaturii. Nu se manifestaseră împotriva aceleia atunci când chiar ar fi trebuit, și acum, retroactiv, compensau ignorându-și lașitatea de altădată. E un proces complex produs îndeosebi în subconștientul nostru. E un soi de exorcizare, cu baza în convingerea fie și inconștientă că, prin astfel de gesturi, reparăm erorile pe care le-am comis. Ne dedăm la un fel de vrăjitorie, presupunând că, prin gesturi lingvistice, vom fi capabili să ne sustragem trecutei ideologii.
Dar nu doar numirea de persoane, ci și alte denumiri, de instituții și de întreprinderi îndeosebi comerciale, sunt utilizate pentru ca astfel să ne atragem hipnotic accesul în sperata nouă lume. Totul cu credința că denumirile vor da naștere și realității pe care o denumesc. Dar mai presus de toate a fost invazia de produse culturale de import, care aveau să sufoce producția celor similare, dar autohtone. Fenomenul este vizibil îndeosebi dacă luăm în seamă cantitățile de cărți traduse și tipărite în românește, o imensă cascadă de literatură de calitate îndoielnică, un potop. Îndeosebi romane din limba engleză, această specie literară tot mai trivială și mai supusă comerțului. S-a tradus mult și în comunismul românesc, dar atunci s-a dat prioritate clasicilor. Mai întâi a prevalat propaganda bolșevică, dar repede s-a trecut la clasicii ruși în serii compacte. Și apoi la celelalte literaturi din universalitate, ca de exemplu cele ale unor Dante, Shakespeare, Goethe. Dar în postcomunism atenția a fost acordată produselor de larg consum, îndeosebi unei literaturi cu scop hedonist. Producției infecte, dar cu parfumul lumii libere i s-a dat așa de multă, chiar exclusivă atenție, încât produsele naționale aproape au dispărut din comerțul cu cartea, inclusiv clasicii români. Nu îmi arog și nu îmi exacerbez o postură de dușmănie față de această capitulare la adresa altora, eu însumi am lucrat o viață întreagă pentru o cât mai mare deschidere spre universalitate, dar ce e prea mult…
La acestea s-a adăugat stâlcirea limbii române decăzute la rangul de romgleză. Și cel mai grotesc exemplu îmi pare a fi faptul că unii condeieri își spun în profilul de pe internet că ei sunt writer, nu scriitor, ci writer. Să afle și străinii ce sunt ei. Atât le mai lipsea ca să fie și ei recunoscuți în universalitate. O acțiune mai laborioasă, în ceea ce privește poezia mai ales, este publicarea de ediții bilingve sau chiar trilingve. E în toate acestea o teribilă teamă de insignifianță, convingerea că doar o barieră lingvistică îl împiedică pe ipochimen de la o glorie mondială. Li se pare acelora că biata limbă românească le taie accesul la succesul maxim.
Se scrie multă, enorm de multă așa-zisă poezie. Acestor poetaștri aș vrea să le amintesc că eseul cu care se deschide ediția în limba franceză a capodoperei lui Ezra Pound se numește „Ultimul poem al poeziei”! Cu adevărat, te poți întreba dacă mai are sens ca cineva să mai compună bucăți lirice după acest munte de creație poetică a americanului prigonit până la a fi dus sub umbra unei spânzurători?! Cât despre pagubele ireparabile pe care le-a produs în cultura noastră fenomenul acestei nebune atracții spre universalitate, trebuie precizat că nu alții ne-au făcut asta, nu niște dușmani ai noștri s-au străduit să ne scadă definitiv ca prestigiu național, ci doar noi înșine am făcut-o, umplând un gol creat de evenimentele istorice prin care ne-am despărțit de comunism. A fost în totul o fatalitate în groapa căreia am căzut. Dar altădată, de-a lungul istoriei noastre, a fost cu mult mai rău și până la urmă ne-am salvat. Ceea ce cu siguranță se va întâmpla și de această dată.
Ion PAPUC
Material publicat în revista Nord Literar nr. 1 (272), ianuarie 2026