Volumele cu care ne-a obișnuit Sânziana Mureșeanu de-a lungul timpului atestă cantonarea într-un spațiu predilect al pelerinului însetat de cunoaștere, niciodată îndestulat cu schimbarea rapidă și nesățioasă a unui mapamond în mișcare, propunând stampe și imagini transpuse liric într-o policromie ritmică și muzicală care cucerește și incită. Versurile, înșirate armonios și atractiv, după o grafică interioară bine stăpânită, stau de cele mai multe ori sub semnul atotputernic al comparației: „Dimineața / ca o casă pustie”; „Sufletul meu bate în adierea lui / Ca un drapel fãră țară”; „Gândurile cad / Ca o mână de mort”; „Dansează / ca mâinile/ unui criminal în serie”; „Poezia / Ca o ghiulea de plumb”; „O zi albă / Ca memoria unei flori”; „Ce sunet străin / ca al mării/ Când fuge de Lună” etc. Registrul comparației creează un imagism viu, un sistem de metafore ce-i asigură senzorialitatea frapantă, tulburătoare, un fantezism dezinhibant, deloc învechit, bazat pe un dialog de esență modernistă, condus cu reale calități regizorale, într-un stil colocvial, de pestriț covor oriental. O Grecie mirifică, un Istanbul de bazar trandafiriu, ostrove și orașe transmițând mitica lor odisee peste și prin timp, aerul insațiabil al unei culturi mereu renăscute (Osuar).
Călătoriile Sânzianei Mureșeanu se aseamănă covorului zburător din poveste și minunilor lui Ali Baba niciodată terminate, invitând la reflecție, la visare și la spirit concurențial. Poeziile întrețin beatitudinea simțurilor, miresmele odorifere și vizuale ale unor peisagii decupate inteligent, cu bogăția de impresii a unei „foame de spațiu” insațiabile, mereu reluată într-un atractiv balans dintre trecut și prezent, între viață și moarte. În poezia sa realul halucinează, trăiește himeric (prin amintire) într-un decoratism fast, cotropit de semnificații. Poeta are marele har de a crea o atmosferă specifică din cuvinte simple, cu puternică încărcătură emoțională, cu o plasticitate învederată a cronotopilor: „Se stinge o voce / și deodată se face întuneric…”; „Sunt ca o moară de vânt / Într-o încăpere etanșă”; „Eu sunt singură / o vale între două ghirlande de clopote”; „Trimite-mi o copie legalizată / A privirii tale de la sfârșitul / Ultimei noastre nopți”.
Firescul stărilor de grație invadează pagina, caligrafiază candorile spiritului, amenințările ființei. Reconstituie adesea scene de gen, repertoriază peisaje cotropite de toamnă, de tăcere sau de febrilă animație, mușcând cu suavitate din trupul realului, prin decupaje care comunică farmecul desuet al trecerii timpului, jocul dezinvolt dintre materie și spirit, dintre timp și spațiu. Un potpuriu de teme și motive antice, medievale sau contemporane învelește privirea într-o pânză miraculoasă a unor iscodiri ale seismografiei cuvântului mereu în mișcare. A se insista pe sintagma „poporul sinucigaș al cuvintelor”, pe care ne-o comunică panicată și niciodată mulțumită de efectul sonor al spuselor, de simțurile ascuțite ale trupului-receptacol, cu motivele oglindirii narcisiste mereu prezente. Ape și râuri, mări și oceane se tălăuzesc în ființa sa interioară, trecând prin retortele specifice ale unor ciocniri antitetice, prevestitoare de reîntoarceri la primordial, la perspectiva desprinderii vizibilului din siajul invizibilului, propunând o paradigmă a salvării, a vieții triumfătoare. Canonul estetic al poeziei se configurează în raport cu dialectica sacru-profan, invocând divinitatea, îngerul ființei, potopul devastator al începutului, toiagul pelerinului, destinul lui Iona, barbaria Imperiului Otoman, „praful ontologic” al neantului. Avidă de a surprinde simboluri și semnificații la fiecare pas, ca o lume care își dezvăluie tainele, autoarea creează o mitologie ad-hoc, invocând Uriașul Timp Boa, Viermuiala albă a Secundelor, Blestematul de Amănunt, Împotrivirea tuturor Axelor, Ieslea Cailor Nevăzuți, Șoarecele Luminii, scriind pur și simplu cu majusculã cuvinte cărora vrea să le imprime un nou semantism.
Există apoi o rețea de „semne de carte”, de locuri premonitorii, unde poeta întreprinde pelerinaje simbolice spre a propune noi dialoguri cu sufletul omului modern cutreierat de spaime și de amenințări. Parisul, Ulan Bator, Halicarnas, Ierusalim sunt numai câteva dintre locurile de popas, unde acuitatea simțirii identifică „spaimele” pământului locului, care emană efluvii și fulgurații de gând în stare să potențeze valorile tradiției, „remodelările sufletești” semnificative, în stare să comunice bucuria clipei inegalabile. Descoperim aici o anume artă a peregrinului prin mări și țări, ghidat de o sete nesfârșită de cunoaștere, avid de a cuprinde în cuvinte semnele ascunse ale locului, blazonul lor impresionant, înțeles ca punct de plecare pentru un statut propriu de biografie spirituală, de asceză sacră. Amenințarea morții crește în intensitate, transpunerea lor în premoniții se acutizează, itinerarul intim urmat de autoare se desăvârșește în rostiri oraculare, în creații ad-hoc, gata să reevalueze stările de spirit tensionante, în mijlocul cărora tronează fãptura umană sanctificată, învãluită în eșarfe hieratice, lunecoase, de proveniență ascunsă, incapabile de a fi definite concret.
Pășim alături de ghidul nostru într-o lume de suavități legendare, unde realul halucinează, cufundat în magma unei amintiri greu de identificat, aflat la întretăierea dintre trecutul iluzoriu și prezentul crucificat. O recuzită vetustă agonizează sub retinele unei priviri iscoditoare, sporind dramatismul clipei, prin subiacente aluzii la aspectul contemporan al unor întâmplări de altădată, cunoscute sau numai presupuse. La examenul ei meticulos, lumile trecutului fabulos deschid porți sensibile înspre percepția frugală a metamorfozelor iscate din traversarea evilor istorici, cu vizibile perspective înspre lumea actuală cuprinsă de frenezia străzii, a ambianței de bazar oriental sau de farmecul persistent al culturii milenare apusene. Trimiterile la istoria contemporană și la pulsația timpului istoric se asociază farmecului indelebil și repetitiv al unor simboluri de tranziență ce se instituie ca un nou abecedar al hieroglifelor lumii de azi. Peste tot iese în evidență o sensibilitate poetică unită cu inteligența observației, îndreptată înspre găsirea metaforelor definitorii, caracterizante. Poeta exploatează cu vizibil rafinament polisemia fragilității ființei, cristalizată în spontane creionări și iradieri verbale, cu un halo crescut de reverberații, din rândul cărora poezia Sânzienei Mureșeanu se conturează ca o chemare perpetuă spre marele necunoscut, spre lumea încă neumblată, dar care o așteaptă cu noi tentații halucinatorii, de unde misterioasă ne urmărește cu farmecul ei indelebil.
Cel mai recent dintre volume poartă titlul Laurii clipei (Ed. Avalon, 2025) și ne propune întâlnirea ei cu Timpul și cu efemeritatea clipei: „Eu sunt mărturia / Trecătoare / A vocii voastre, / A pașilor. / A gesturilor inconfundabile” (Mărturie). Alertată de creșterea durerilor lumii, ea concepe călătoria ca pe un remediu împotriva singurătății (Sunt prizoniera singurătății) și a amenințării ființei de imperiul unei ispitiri thanatice potențate: „Îmi plac / Orașele mari / Fiindcă mă fac / Să uit de moarte”. Volumul a cunoscut și o transpunere în italiană de către Gabriela Lungu.
Mircea POPA
Material publicat în revista Nord Literar nr. 1 (272), ianuarie 2026