Volumul hermeneutului Stan V. Cristea – Eminescu și Teleormanul. Un caz pentru istoria literară (Editura Aius, 2024), propune, în cheia unui demers științific de anvergură, o re-lectură, exploratorie, a vieții și a operei „omului deplin al culturii românești” (C. Noica).Una dintre rațiunile investigației sale analitico-fenomenologice se axează explicit pe informațiile biobibliografice ale genialului autor al Luceafărului, extrase din exegezele ce i-au fost consacrate, din arhive și manuscrise, în scopul documentării legăturilor sale cu „spațiul geografic și cultural teleormănean”.
În consecință, cercetările lui Stan V. Cristea, concentrate în jurul „mitului Eminescu”, au menirea să confirme, pe de o parte, trecerile poetului „pe aceste meleaguri” în perioada 1866-1868 și întâlnirile pe care „le-a avut cu câteva spirite” a căror identitate poate fi detectată în opera publicistică eminesciană, iar, pe de altă parte, să revendice spectaculozitatea/diversitatea de aspecte ale vieții sociale și politice din „arealul referențial”. Rezultatul prospectărilor întreprinse de Stan V. Cristea în „lumea lui Eminescu” ilustrează, în cel mai înalt grad, capacitatea sa de interpretare și, totodată, deloc polemic, de a evalua la justa lor valoare trăsăturile noilor paradigme ale criticii și ale istoriei literare necesare în întregirea „patrimoniului Eminescu”. „Catagrafierea”, în acest câmp axiologic de cercetare a temeiurilor care au aureolat personalitatea intelectuală a „poetului nepereche al limbii române”, reprezintă pentru biograf, fără aproximări, un act fundamental de recuperare obiectivă a unor detalii captivante, inedite, rătăcite în istorie. Înzestrat cu simțul observației, mizând, categoric, în linie descendentă, pe călinescianul imperativ metodologic meticulos, el îndreaptă vectorul elucidativ către re-crearea chipului biografic al unui altfel de Eminescu. Sincronizându-și discursul interpretativ la opiniile „scriptorilor” care, laconic sau cu lux de amănunte, s-au referit, în „biografemele” lor, la persoanele și evenimentele imortalizate de Eminescu, Stan V. Cristea scoate la lumină, din „negura de vremi”, informații factuale, concrete, provenite de „prin părțile Teleormanului”. Prima întâlnire atestată „cu spiritul Teleormanului”, stabilește istoricul literar, a avut loc însă în 29 februarie 1864, la Botoșani, când tânărul Eminescu își începe argonautica „odisee” în Cernăuți, însoțind trupa de teatru a lui Fanny Tardini, care pusese în scenă „vodevilul național Radu Calomfirescu”. Mai târziu, „în toamna anului 1866”, Eminescu ajunge, după multe peripeții, la Izlaz, iar în 1867, printr-un concurs de împrejurări, se alătură la Giurgiu trupei lui Iorgu Caragiale. Am ținut să redăm aceste amănunte pentru a evidenția faptul că incursiunea lui Stan V. Cristea pe urmele reperelor biografico-labirintice ale lui Eminescu ne acordă privilegiul de a clarifica unele dintre aspectele biografice aflate deja în circulație istorico-literară, care nu întotdeauna concordă cu adevărul absolut sau au fost insuficient demonstrate/valorificate în studiile iluștrilor săi înaintași: Gala Galaction, Dimitrie Vatamaniuc, Augustin Z.N. Pop, Victor Crăciun, Zenovie Cârlugea, Ion Filipoiu, Emil Talianu ș.a. Rezultă de aici că Stan V. Cristea, lărgind considerabil aria de explorație științifico-organicistă a realității, relevă o preocupare de-a dreptul simptomatică pentru deslușirea enigmelor care, paradoxal, mai învăluie chipul ființial al „geniului tutelar al poeziei române”. Procesul de receptare a lui Eminescu, pus în mișcare de abordări producătoare de insolite învolburări contemplative, probează, cu un acut sentiment al istoriei, dintr-o perspectivă novatoare, perpetua expresie a glosatorului predispus să adauge eminescologiei noi pagini de referință. Mecanismul deducțiilor, substanțial și predominant bazat pe revi-zuirea trăsăturilor ontologice, nu numai că impune o arhitectură originală lucrării Eminescu și Teleormanul. Un caz pentru istoria literară, dar lămurește definitiv chestiunile controversate sau nesoluționate îndeajuns. De altminteri, rescrierea istoriografiei biobibliografice a poetului devine prioritar necesară în consolidarea valo-rilor fundamentale ale culturii naționale. Privită din acest unghi, se poate legitima ideea că vasta arheologie hermeneutică (737 pagini) a lui Stan V. Cristea trebuie apreciată la justa ei dimensiune. Prin intuiția și acribia transcriptică sfidează spiritul unui timp în care, constatăm, există destule voci care, în diverse conjecturi, încă îl mai așază pe Poet în patul lui Procust.
A doua trecere a lui Eminescu prin Teleorman, stabilește criticul, are loc în vara anului 1867. Dincolo de lapidaritatea evidentă a amănuntului respectiv, trebuie să accentuăm, în context, că eminescologul găsește opor-tun să aducă în demonstrație activitatea publicistică a lui Eminescu, menționând titlul articolului „Repertoriul nostru teatral” (apărut în Familia, la 18 ianuarie 1870) și titlurile manuscriselor unor piese de teatru din reper-toriul trupei lui Iorgu Caragiale, Umbra lui Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul (manuscris aflat la BAR sub numărul 2970, f. 167-177v), Umbra lui Ștefan cel Mare și Mihai Bravul (ms. BAR, nr. 2975, f. 121-131), Umbra lui Mihai Viteazul la Târgoviște (ms. BAR, nr. 2975, f. 134-141), Umbra lui Mihai Viteazul (ms. BAR, nr. 2977, f. 185-197v), Înțelepții și nebunii (ms. BAR, nr. 2977. f. 168-183). Toate aceste recuperări arhivistice, oferind un mai larg perimetru de cercetare a ceea ce înseamnă pentru literatura română gazetarul Mihai Eminescu, îi întregesc considerabil bibliografia și, totodată, permit ștergerea din istoriografie a „petelor albe” până acum neelucidate. Punerea în circulație a „unui segment al vieții și operei marelui scriitor național” (Constantin Cubleșan) legat de „puternica influență a eminescianismului în spațiul teleormănean”, reflectă, sistematic și riguros, observația că Stan V. Cristea, prin aserțiunile aprofundate, la obiect, este net superior criticilor „eminescianizați” (Mihai Cimpoi) care doar parțial și subiectiv s-au pronunțat în legătură cu „trecerile junelui Mihai Eminescu prin Teleorman, în 1866 (pe la Izlaz și Turnu Măgurele), în 1867 (pe la Turnu Măgurele, Alexandria și Roșiorii de Vede, împreună cu trupa de teatru a lui Iorgu Caragiale) și în 1868 (pe la Turnu Măgurele, însoțindu-l pe Mihail Pascaly)”. Reconstituirea documentară de către fenomenolog a popasurilor poetului, bazată pe „logica argumentelor”, „nu se constituie în altceva decât într-un preludiu insolit și tulburător al relațiilor pe care, la maturitate, Eminescu le va avea cu Teleormanul, care se vor dovedi cu mult mai complexe decât îndeobște se poate bănui”. Pentru a fi cât mai convingător în argumentație,
Stan V. Cristea alcătuiește, într-o primă instanță, un portret de grup al teleormănenilor din București aflați „într-un contact permanent” cu Eminescu, între aceștia aflându-se: „blândul Grigore G. Păucescu”, „bravul general George I. Manu”, „aristocraticul Anghel Demetriescu”, „anecdoticul Dimitrie Teleor” „imberbul George Secășanu”. Monograful nu se rezumă numai la a marca împrejurările în care Eminescu i-a cunoscut, ci, probând vocația diagnozelor, le radiografiază, portretizând călinescian, am spune, în pofida aparențelor, destinele.
Sub titlul Teleormanul și opera poetică a lui Eminescu, Stan V. Cristea propune un excurs prin două mari capodopere ale poetului: Scrisoarea III și Doina, în ale căror texte „întâlnim trimiteri către spațiul Teleormanului”. În câteva pasaje ale primei poezii, apărute în paginile Convorbirilor literare, numărul din 1 mai 1881, monografistul identifică unele subtiliăți ale conflictului între sultanul turcilor, Baiazid, și Mircea cel Bătrân. Autorul nu se limitează numai la evocarea/reconstituirea confruntării dintre cei doi, ci încearcă, din punct de vedere istoric, un recurs asupra ipotezelor referitoare, între altele, la localizarea în timp și spațiu a Bătăliei de la Rovine, pledând pentru data de 17 mai 1395 în loc de 10 octombrie 1394, și pentru „împrejurimile cetății Turnu”, de lângă orașul teleormănean Turnu Măgurele, și nu „pe râul Argeș, în apropiere de Craiova sau pe râul Ialomița”, „în rovinele Țuțuleștilor de lângă Costești-Argeș” sau în zona Buzoiești-Costești. Intervenind în elucidarea istorică a controversatei probleme privind amplasamentul Rovinelor, Stan V. Cristea, probând intuiția și obiectivitatea poetului, evocă pătrunderea peste Dunăre a oștirii turcești și sugerează că invazia turcilor s-a produs prin perimetrul localității Turnu Măgurele: ,,La un semn, un țărm de altul, legănând vas de vas se leagă / Și în sunet de fanfare trece oastea lui întreagă, / Ieniceri, copii de suflet ai lui Allah și spahii / Vin de’ ntunecă pământul la Rovine în câmpii / Răspândindu-se în roiuri întind corturile mari… / Numa’ n zarea depărtată sună codrul de stejari…”. În celebra Doină, „o poezie cu un dosar literar controversat” (Ion Buzași), dincolo de semnificațiile mesajelor, Stan V. Cristea, asumându-și un reper geografic situat în Teleorman – Turnu („De la Turnu’n Dorohoi / Curg dușmanii în puhoi / Și s’așează pe la noi”), se simte îndreptățit să aducă o corectură la supozițiile unor comentatori care pretindeau că Eminescu se referise la Turnu Severin. Pentru a dovedi afinitatea poetului-gazetar pentru Turnu Măgurele și pentru a-și susține raționamentul, criticul aduce în discuție și o parte dintre articolele acestuia publicate în Familia, Timpul și Curierul de Iași. El justifică totuși eroarea predecesorilor săi prin faptul că din cele „opt versiuni ale poeziei Doina”, în prima variantă, care probabil i-a dus în eroare, lipsește versul în care este menționat Turnu.
Întrucât opera publicistică eminesciană „ascunde mult mai multe aspecte ce au tangență directă cu acest spațiu” (geografic și cultural teleormănean – n.n.), Stan V. Cristea ne oferă „nu doar trimiteri la cifre statistice și localități”, ci și o listă extinsă a teleormănenilor „vechi și noi” care, într-un fel sau altul, au marcat politica și „cultura românească a vremii”. Printre figurile emblematice ale căror nume și prezență în viața socială și spirituală a Teleormanului au fost invocate de Eminescu, în special în articolele din Timpul, sunt „inventariate”: Radu Grămăticul, Alexandru Despărățeanu, George I. Manu, Cezar Bolliac, Dimitrie Petrescu, Nae Bassarabescu, Ion Bălăceanu, Ștefan Bellu, George D. Vernescu, Aristide Pascal, Gheorghe Anghelescu, Radu Mihai, Anton I. Arion, Gheorghe P. Cantilli. Plecând pe urmele biografiei acestora, Stan V. Cristea reușește să facă lumină asupra multor necunoscute ale istoriei meleagurilor teleormănene, dezvăluind și prefigurând, cu acuratețe științifică, multiplele referințe estetico-ontologice ale „spiritului eminescian”.
Un capitol bogat în detalii se axează pe gesturile de prețuire „făcute în timpul vieții sau la moartea lui Eminescu, a căror semnificație este, fără îndoială, demnă de toată aprecierea”, de către „admiratori, prețuitori și exegeți”. Se deschide astfel pentru cercetător posibilitatea de a demonstra documentar, atât contribuția lor, impresionant analizată de gazetarul-poet, la istoria ținutului teleormănen, cât și aceea de a „aduce noi clarificări în legătură cu unele aspecte” referitoare la viața și opera acestui „uomo universale”. Considerând eminescianismul drept o „stare de fapt a perpetuării spiritului eminescian”, dar și o „formă culturală de integrare a localismului spiritual în acest fenomen de generalitate”, exegetul dovedește o consecvență de invidiat, mai ales în dezvăluirea instrumentariului de receptare a operei lui Eminescu de către teleormănenii care au introdus în amintirile, memoriile și însemnările lor publicate în volume sau în ziare diferite „momente și întâmplări din viața lui Eminescu”. Între biografii și prețuitorii identificați de Stan V. Cristea, demni de reținut sunt: Dimitrie Teleor (1858-1920), Gala Galaction (1879-1961), George Burdun (1899-1986), Nicolae Caragialli-Costache (1860-1900), Constantin Calmuschi (1868-1948), Stelian Vasilescu (1927-2003), Gabriel Robin (1869-?), Dimitrie Cuclin (1885-1978), Traian Lăzărescu (1904-1980), Grigore G. Păucescu (1842-1897), George Gană (1935-2010), Anghel Demetriescu (1847-1903), N.I. Apostolescu (1876-1918), Cezar Papacostea (1886-1936), Constantin Noica (1909-1987), Ion Mihăescu (1907-1998), Marin Preda (1922-1980), Paula Diaconescu (1929-2005).
Punctele de reper exprimate de Stan V. Cristea (critic și istoric literar de o factură aparte, înzestrat cu harul de a converti retrospectiv, într-o grandilocventă literaritate, retorica și lectura în scriitură) asupra „identificării și dezvăluirii legăturilor pe care Mihai Eminescu le-a avut și le are cu Teleormanul și cu oamenii săi – contemporani cu el și contemporani cu nemurirea sa”, ilustrează și motivează, lucid și exact, metoda modernă de interpretare a „mitului Eminescu”. Printre concluziile formulate de eseist în capitolul „Ce înscrie Teleormanul în patrimoniul Eminescu?”, figurează, în primă instanță, relația „marelui între mari” (Mircea Scarlat) cu județul Teleorman, aceasta fiind dezvoltată „pe multiple planuri”: „în planul existenței fizice (cu trecerile poetului prin acest județ și relațiile/legăturile sale ulterioare cu unii teleormăneni), în planul creației literare (cu unele sugestii ce conduc către acest spațiu geografic), în planul publicisticii (cu atâtea și atâtea pagini în care regăsim numele unor familii și ale unor teleormăneni, dar și altele în care sunt oglindite aspecte ale vieții sociale și politice din Teleorman) și în planul receptării privind viața și opera lui Eminescu (cu atâtea și atâtea contribuții ale unor biografi, traducători, editori, exegeți și prețuitori), cum în niciun alt județ nu s-a identificat până acum”.
Trebuie să nu trecem cu vederea ideea lui Stan V. Cristea de a adăuga la sfârșitul amplului/profundului său studiu Eminescu și Teleormanul. Un caz pentru istoria literară, pentru fiecare dintre cele nouă secțiuni tematice care îl compun, indici bibliografici care argumentează și completează abundența informațiilor referitoare la viața și opera lui Eminescu, destule inedite, și o bibliografie structurată pe: 1. „Opera lui Mihai Eminescu”; 2. „Corespondența lui Eminescu”; 3. „Bibliografii referitoare la viața și opera lui Eminescu”; 4. „Antologii literare privindu-l pe Eminescu”; 5. „Lucrări referitoare la viața și opera lui Eminescu”; 6. „Lucrări referitoare la Teleorman și teleormăneni”; 7. „Enciclopedii și dicționare de interes general”, urmată de o serie de imagini-document.
Demersul hermeneutic al eruditului analist Stan V. Cristea poate fi considerat, fără rezerve, prin viziunile proiectate asupra vieții și operei lui Mihai Eminescu, și nu numai, un altfel de model de a reconfigura istoria literaturii române și, în egală măsură, de a canoniza – sincronic și diacronic –, pe intelectualii care nu au ezitat să-l așeze pe Mihai Eminescu pe înalta scară a valorilor culturale universale.
Florian COPCEA
Material publicat în revista Nord Literar nr. 1 (272), ianuarie 2026