Remarcabil specialist în artele vizuale, consacrat istoric și critic în acest domeniu, Dan Breaz este un nume cunoscut și în poezia contemporană. Cu un stil propriu bine conturat încă de la debut (Un an crescut la loc – 2019), confirmând prin al doilea volum (Pauză de om – 2023) un discurs liric matur, poetul clujean a câștigat atenția și aprecierile favorabile ale criticilor. În articolul „Poemul ca dezvăluire” (România literară, nr. 9/2019), Irina Petraș observa stilul greu de încadrat în tipologii poetice stricte, relevând „patina personală distinctă” a poeziei lui Dan Breaz. Dorința de autonomie, „manevra liberă și provocatoare a cuvintelor”, „picturalitatea puternică” sunt caracteristici evidențiate de Magda Cârneci.
Cel mai recent volum, Oriunde mă duci (Editura Neuma, 2025, prefață de Andrea H. Hedeș), dedicat fiului Ștefan, este un inedit și înduioșător manifest al iubirii paterne, în care identitatea eului liric este definită de această relație de profundă afectivitate tată-fiu. Este un discurs liric ce mărturisește despre noua stare de existență, paternitatea, care presupune mai mult decât relația biologică, reprezentând un nou mod de a privi lumea împreună („Noi doi am învățat / să îmbrățișăm viața prin procedeul repetiției / (…) / Eu repet raiul din alergarea ta / (…) / Tu repeți naufragiul ploii căzute praf”; „Repetăm acum împreună, / ca să-i dăm timpului puțin răgaz, / cât să rețină ceva îngeresc din el însuși, / iar noi să ne salvăm din capcanele lui / și să mai rămânem aici”). Această iubire reciprocă necondiționată este transpusă în versuri sub forma unei călătorii transformatoare de descoperire a lumii în doi, realizată printr-o succesiune de imagini pictate când luminos, când ludic, când temător/ezitant. „Oriunde mă duci” este o metaforă a dăruirii de sine, a disponibilității totale. Nu există destinație, nu există reguli, călătoria se bazează pe călăuzire reciprocă și încredere. „Lumina-copil” și „lumina-tată” se întrepătrund, „aprinzându-se una de la cealaltă”, potențându-se, învățându-se lecții reciproc. În timp ce tatăl ghidează drumul copilului, cu blândețe și responsabilitate, fiind martor emoțional al devenirii acestuia, fiul își învață părintele „lecția exuberanței” („Numai tu, cu metoda / mă iubește, nu mă iubește, / m-ai învățat să redescopăr urzicile, / după o știință a exuberanței / numai de tine știută”) și lecția răbdării („Dacă ai vrea cu adevărat să ții minte ceva, / îmi spui tu, / n-ar trebui să te grăbești deloc cu văzutul”). Copilul reprezintă, totodată, o forță regeneratoare, prin prezența căreia lumea capătă un nou sens, iar eul liric este readus la valorile esențiale: „frumusețea lumii”, poveștile, lucrurile simple, mirarea, inocența, jocul („Te chem să vii cu eroii tăi de jucărie, / să căutăm Frumusețea Lumii, / iar cu bombastica artă a cântării de marșuri / și cu fulgere trezite din somn, / să detonăm depunerile de piatră din inimi. // Să alergăm cu eroii tăi după curcubeie / și să deschidem obloanele pleoapelor / de pe veșmintele de scântei din zori”).
Spațiul zugrăvit este unul interior, al experiențelor acumulate, călătoria presupunând transformare de sine, reînvățare a sensurilor și a rosturilor. Copilul devine „numitorul comun”, centrul universului („Numai în jurul tău se-nvârt neîncetat / toate culorile, / toate glumele, / toate bunătățile, / toate vorbele calde / și e destul din toate, / fără a trebui să-ți mai adaugi ceva”), experiența paternității fiind o lecție de reînvățare a vieții, o șansă de purificare interioară („Înainte să te cunosc. / rătăceam mult / (…) / dar ai venit tu ca un tren luminos / făcut din lămpașe ca niște pâlnii / care-mi treceau prin inimă / și fiecare-mi lua câte-o durere, / mi-o transforma-n lumină”; „Când mă privești în ochi, / văd că-nțelegi / că tu ești tot ce pot fi eu, / în afară de mine / și chiar mai mult decât mine, / de parcă nu m-ai vedea îmbrăcat / cu tot trecutul meu”).
Timpul are două ritmuri de curgere în concordanță cu rânduirea/menirea vieții, delimitate de apariția copilului: pe de o parte, alert, prădător, mistuitor de energie („mai înainte să vii, / trăiam ca să cuceresc / pământ, adăpost, hrană, câte o tâmplă albă”); pe de altă parte, „timpul moale”, al siguranței, al mirării prelungite, al jocului și al naivității („Da, o hintă e un același loc, / care te duce mereu în alt timp, / timpul mișcat în minutele de zbor, / timpul moale la care se adaugă / tot alte și alte bucăți de timp”).
Intensă și pură, dragostea părintească se exprimă prin gesturi simple, calm, fără ostentație, versurile volumului constituindu-se într-un elogiu al paternitații trăite lucid, cu bucurie și recunoștință, dar, în același timp, cu vulnerabilitate, cu neputință și frică față de viitor. Căci părintele asumat simte responsabilitatea pentru protejarea copilului într-o lume percepută tot mai instabilă și amenințătoare: „Tu nu știi încă, dar o să-ți dai seama cândva / că oamenii mari fac înțelegeri / și cu cele mai întunecate planete / și trăiesc ani mulți după aceea, / cântând imnuri negre, / într-o lume prea plină de steaguri / negre, maro și gri”.
Printr-un limbaj ce îmbină aparenta simplitate cu o profunzime reflexivă, Dan Breaz pictează atmosfera prin tușe stilistice fine, cu reușite valențe vizuale, olfactive, auditive: poveștile au aromă de „lavandă rămasă în aer, / după rugăciunea de seară”; gesturile copilului devin magice („Iar când somnul ar vrea / să așeze o lespede grea / peste frământările mele, / tu imediat desenezi, cu piciorul tău mic, / un cerc de lumină muzicală / pe pieptul meu / și-l lași să apună încet în lumea visului”); lumea copilăriei capătă contururi feerice („Tu crezi că Cel de sus are și o privighetoare / care îi cântă la ureche, / ori de câte ori vine momentul / să dea stingerea zilei / și atunci El le spune îngerilor / să stingă lumina din frunze, din iarbă și din soare, / pentru ca noi să putem dormi”). Astfel, jocurile, privirile, cuvintele, situațiile obișnuite, gândurile ce îi leagă pe cei doi sunt pretextele unor emoționante confesiuni, ce mărturisesc despre conexiunea puternică tată-fiu și despre existența acelui „fir nevăzut / care ne leagă atunci când tu mă cauți din priviri”.
Versurile sunt calde, emană nemărginită încântare și fascinație față de tot ce înseamnă propriul copil („în tine erau și adâncuri de mare, / și saline, și păduri prea dese…”).
Volumul este un legământ de credință prin care părintele făgăduiește devotamentul total în călătoria lor împreună, asumându-și atât menirea de a îndruma, cât și șansa de a fi condus: „O să rămânem împreună până foarte târziu / și vom călători pe covorul fermecat / prin noaptea lumii / și vom tăia capetele-dureri ale copacilor-balauri, / să ni le facem vieți de lumină, / aprinzându-se una de la cealaltă”.
Raluca HĂȘMĂȘAN
Material publicat în revista Nord Literar nr. 1 (272), ianuarie 2026