Căldura sufocantă a „destrămării de sine” alternează cu furtuni emoționale și cu torente de lacrimi în „vara serafică”, anotimpul perpetuu al ecuatorului sentimental în care par să fie puse în scenă cele 63 de cadre din Serafim, volumul poetei Nicole Sere, apărut în 2025, la Editura Neuma.
Momentele zilei diferă, cromatica fotogramelor acoperă o paletă largă: pornind de la monocromele „nopți insomniace ale unui anotimp perpetuu” (Anotimpul călugăriței), în care „marea cântă îmbrățișând luna sângerie” (Al 13 ceas), trecând prin „flăcările cinetice ale răsăritului” (Culpabilitate) și prin diminețile având „culoare de îngeri” – după ce „înfometați de război, / s-au dus la furat de comete” (Desculță prin Corsica) –, poeta ajunge într-un „anotimp violet, / doar al meu, / din care curg râuri de cuvinte”, în care „timpul nu mai are relevanță / a eșuat lamentabil” (Flux sangvin).
Motivul îngerului, nu neapărat din ordinul superior al serafimilor, traversează poeziile nu ca simbol strict religios, ci privit din perspectiva tradiției patristice, în care îngerul este mesager, purtător, și nu creator de mesaj, o bornă care marchează fractura dintre om și transcendență, prezența enigmatică a îngerului mai mult ascunzând decât devoalând sensuri: „întreabă-mă despre vara serafică / și de arhanghelul zburător / care ți-a cântat” (Haide, Nicole, întreabă-mă); „am halucinații serafice / … / of, timpul se termină întotdeauna” (De profesie, femeie).
Anotimpul perpetuu, regăsit și la Cioran („timpul e un anotimp al veșniciei”), relevă conceptul de timp ca sursă de anxietate existențială, un spațiu saturat, claustrofobic: „Regretele tale n-au viitor. Și niciun viitor nu-i al tău. În timp nu mai e loc, în timp zace groază” (Emil Cioran, Căderea în timp, 1964). Nicole Sere creionează o ființă permeabilă, absorbind durerea lumii: „aveam nevoie de suferință / pentru că doar așa puteam pătrunde / în cămara îngustă a destrămării de sine / ca să ucid definitiv îngerul din mine!” (Certificat de integritate comportamentală); „și-n fiecare noapte plâng, plâng și iarăși plâng / legănând omenirea pe un pat de lacrimi” (Conviețuire și cafea); „descopăr că moartea / este predată toată viața / ca disciplină de examen / … / promovăm cu toții / mai devreme sau mai târziu / printr-un geamăt de înger” (Disciplină de examen). Dacă la Rilke îngerul este o entitate insuportabilă pentru ființa umană, la Cioran – o conștiință excesivă, condamnată la sterilitate existențială, pentru Nicole Sere îngerul devine un obstacol interior. Uciderea definitivă a îngerului lăuntric reprezintă un act de autosabotaj metafizic, o acceptare a fragmentării ca formă de existență. În Eleni, copila mării, poeta se transfigurează în „prizonieră a timpului acvatic”, pe care „o fereastră o cheamă spre apele metafizice / precum o odisee a desăvârșirii / și a purificării prin moarte”.
Accente de ironie, resimțite în mai toate poeziile din volum, atenuează fericit senzația de apăsare, cum bine observă și Horia Gârbea în textul de pe copertă: „gravitatea și ironia se succed rapid, precum și dimensiunile telurice și onirice ale textelor”. Poeta amendează „metehnele feministe”, „chintesența suprarealistă dintr-o identitate roz”, „bărbatul ideal”, dar și tratarea femeilor „precum o coastă lipsă”, „un accident genetic / lipsit de coasta bărbătească” în poemul Arhiva cu albastru, unde concluzionează: „dă-l dracului de IQ, cui folosește?!”
Deși „iubirea este cauza tuturor relelor” (Hoața de fericire), numai dragostea pare capabilă să frâneze „destrămarea de sine”: „pe străzile orașului e revoluție / și dragostea luptă / să renască din mocirla / predestinată” (Arhetipuri). Oferă doar un vag echilibru, riscând în orice moment să permită reinstaurarea incertitudinii și a anxietății: „noaptea se așterne peste oraș / condorii albaștri coboară cuminți în palmă de femeie / … / femeia zărește moartea pentru prima oară” (Cortegiul condorilor albaștri). Sentimentele dau sens, poezia capată energii, devine vivace, pe alocuri ludică: „cu îngerul dinspre noapte dansez” (Schengenul iubirii); „pământul este înnourat / și primăvăraticii fluturi râd în verde / eu rătăcesc prin orașul / păzit la colțuri de ape și lebede albe” (Scară spre cer); „fii femeie! / … / construiește o casă, naște un prunc / sărutând pe suflet universul / … / fă o baie alături de Neptun” (Sfaturi pentru Nina).
Femeia este emoție, o descriu ca atare poeții, iar Nicole Sere nu se eschivează: „am capul zidit între arcade trandafirii, / pe brațe îmi cresc corole de spini, / din degete îmi curg lacrimi / și sunt de profesie femeie / … / un strigăt, un plâns!” (De profesie, femeie); „trecătorii remarcă mimica feței și lacrima / ca simbol al dramei feminine” (Ronde-bosse-ul poetei).
Dătătoare de viață, cu sensibilitate cu tot, femeia este forță: „port în piept o inimă de dragon” (Sanscrită); „sunt o silfidă / periculos de puternică / și execut un dans de lumină” (Silfidă cântătoare); „îmi vindec rănile / și alerg spre mâine / … / plânsul nu este pentru orișicine” (Spinalonga).
Melancolia are o melodicitate aparte, uneori indusă de referințe muzicale: „în fiecare noapte, / ascultă Simfonia Egoului / … / nopțile au înhămat-o la un car alegoric / burdușit cu mii de insomnii verzi; / poartă cu ea / dorul de bărbatul care vindea amurguri, / acompaniat de Nocturna lui Chopin” (Filmul despre femeia câmpurilor de mătase); „țin discursuri în Do Major / … / și plâng cu lacrimi de Bach” (Culpabilitate); „sunt emoția neîmplinită din profeția albastrului scrisă în vechiul schit / unde arhanghelii cântă imnuri de împlinire” (De profesie, femeie); „se întâmplă o dragoste / cu gust de păpădii, / de Beethoven și de sărut” (Despre bărbatul ideal); „cumpără-ți un vinil cu Pink Floyd, / dansează prog rock” (Sfaturi pentru Nina); „îți spun noapte bună și murmur un lied: / eu joc rolul fantomei / într-o tragicomedie albastră” (Dezamăgiri trăite la Ninive); „peste toate dansează / singurătatea mea – / cea sublimă, cea unică, / cea frumoasă / oho, ce tango” (Disciplină de examen); „luna e putred de albastră. / la o fereastră, / un bărbat cântă dumnezeiește la flaut” (Spune-mi, iubite, de unde să încep?!).
Timpul, dezbrăcat de așteptări și promisiuni, devine o materie densă, în care destrămarea de sine nu mai este o prăbușire, ci o formă de adevăr. Prizonier al anotimpului perpetuu, îngerul ucis, alungat din conștiință, lasă în urmă o tăcere grea, asurzitoare, unde iubirea nu vine ca o mângâiere, ci ca un risc. Nu repară și nu mântuiește. „Dacă vrei să schimbi lumea – / iubește mai presus de orice / … / ascultă ploaia și fii fericită” se îndeamnă poeta, în spiritul aforismului Sfântului Augustin – „Iubește și fă ce vrei!”
A iubi devine singurul gest – lipsit de garanții – care naște libertate.
Flaviu Claudiu MIHALI
Material publicat în revista Nord Literar nr. 1 (272), ianuarie 2026