Primul volum semnat de poetul Dumitru Cristănuș, Întemeierea somnului (Editura Agnos, 2015), lasă cititorului nenumărate motive de reflecție asupra singurătății, tema predominantă, dat fiind că singurătatea nu este trăirea, starea de spirit a poetului, ci o entitate cameleonică cu care acesta are „nevoie” să se joace, „copilăria ar fi zâna singurătății”, dar pentru că singur nu se poate apăra de ea, de „praf”, de „pleoapa”, de „păianjenii” ei, caută „o împăcare” cu singurătatea care „tace și așteaptă”, „se destramă subțire” sau, dată cu împrumut, intră în „paragină”.
Cosind printre Morminte insomniace (Editura Agnos, 2017) „iarba crescută / de-a lungul și de-a latul cimitirului”, Dumitru Cristănuș ne conduce dintr-o lume a tăcerii, a deznădejdii, a resemnării, a rugăciunii și a lacrimilor într-o lume plină de umor. Spune poetul: „nimănui nu i-a trecut / prin cap precum mie / să îndemn moartea / mereu să mă învie / la o cană cu vin / seara-n pridvor / să mă îmbăt mangă cu moartea / și să nu mor”.
Moartea, chiar a poetului dacă ar fi, nu numai că nu are nimic înspăimântător, dar „are nevoie de afecțiune”, iar „morții cimitirului” nu l-au lăsat să moară; după cum „spuneau ei”, era „mortul lor nemuritor”.
În Livada nopții (Editura Agnos, 2019), închipuindu-se mort și ajungând la înțelegere cu moartea, ca să nu mai devină om, în timp ce tocmai „arunca moartea țărână / cu o lopată grea / peste umbra” sa, îl naște văzduhul „a doua oară” „în livada nopții”, adică în veșnicie, unde, „rămas în afara timpului”, poetul s-a ascuns „în catedrala sufletelor”, el pe catafalcul său, „moartea pe al ei”.
În volumul Citirea oaselor (Editura Agnos, 2021), fără trup, poetul înaintează „printre oase” și se învelește în ele „ca un poem în cuvinte”. Dar „resemnate oasele (…) s-au închinat / cerului / în aplauzele îngerilor”, iar poetul simțind „că oasele / nu mai vin / să trăiască / în trupul” său, s-a rătăcit „într-o pădure / de lumânări vii”.
Cartea cu mituri (Editura Agnos, 2023) îl aduce cu picioarele pe pământ, unde nepotul, povestindu-i câte-n lună și stele, își plimbă prin lume bunicul, asigurându-l că niciodată „bunicule bun / copilăria / niciodată nu moare / ai grijă / ce îți spun”.
Despre Cerul pământului (Editura Agnos, 2024) gândeam, într-o „Notă de lectură”, că, până acum, nimeni dintre cei ce studiază apariția universului nu a spus, nu a știut să spună ce a fost înaintea Big-Bang-lui. Așa cum ni se relevă în volumul de față, aș crede că Dumitru Cristănuş a fost dinainte de Marea Explozie Inițială, când nu era „nici țipenie de pământ”, iar expansiunea universului s-a produs nu doar în afara, ci și înlăuntrul său, după cum ne dezvăluie chiar el: „și cerul a / intrat tot / mai tânăr / cu pământul / în trupul meu”.
Evident, poetul se alintă că ar fi „doar / o pasăre captivă / într-un / nor de / cuvinte”, când tocmai a „desprins / emoţia / vieţii / fără sfârşit”, eternitatea adică, totul petrecându-se într-o zi „din calendarul / unei flori / de tei”.
De altfel, dimensiunea cosmică a universului său, a sinelui, rezultă și din uluitoarea lejeritate cu care Dumitru Cristănuş, consemnând, parcă în trecere, răspunsurile nerostitelor întrebări existențiale, primite de la entități palpabile sau eterice, se mișcă prin viață, între naștere și moarte, între cer și pământ, unde unidimensional – „timpul” care devenise poetul „din / dragostea / (…) față / de cer” și spațiul – tridimensional dau poeziei sale, precum conceptului spațiu-timp, cea de-a patra dimensiune, cea a Cuvântului, căci „Cuvântul era Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul” (Sfânta Evanghelie după Ioan), lăsând, totodată, cititorului, răgaz de reflecție și visare.
„Ivit / din viața / luminii”, purtând „pe brațele-i / întinse / pământ / ca pe un / nou născut”, poetul Dumitru Cristănuş este, cum se și definește, „un pelerin” prin lume, unde în „basmul / luminii / fiecare / stea / căzătoare / este un / trup care / moare” sau, altfel spus, unde „cerul / pământul / și trupul / s-au topit / în Cuvânt.”
Desigur, singurătatea și moartea sunt teme universale, abordate nu doar în literatură, filozofie, ci și în medicină. Cât privește literatura autohtonă, la Eminescu singurătatea își are rădăcina în dragoste, dor, pierdere, neîmplinire, în timp ce la Bacovia însingurarea este rodul deznădejdii, al neputinței, al neiubirii, al plumburiului în care vede viața; la Eminescu, moartea este sfârșitul suferinței sau întoarcerea în eternitate, Bacovia nu doar simte moartea, o vede peste tot în jurul său.
Abordarea lui Dumitru Cristănuș nu are nicio legătură cu viziunea eminesciană și/sau bacoviană, iar cu metafizica blagiană nici atât. Aș spune însă, și nu cred că greșesc, că spiritul său ludic se apropie oarecum de atitudinea sfidătoare a lui Tudor Arghezi față de moarte doar, nu și față de veșnicie.
Fără a avea pretenții de critic literar, pot spune că poetul Dumitru Cristănuş este nu doar un alergător de cursă lungă, fără nicio abatere de la tema abordată, dar mai aleargă și singur pe culoarul ales, ca de pildă În inima unui stejar (volumul Morminte insomniace): „Prin anotimpul morților / am tot plimbat în lesă o cucuvea, / odată intrat cu ea / în inima unui stejar / ne-am așezat la masă / făcând un semn îngerului / și îngerul ne-a preluat comanda / am băut pe tăcute, / toți trei am băut / din licoarea pământului de import, / am băut tot până și / odihna din ochii morților./ Ne-am îmbătat criță / și nemaiavând identitate / ne mutam unul în celălalt / eu în înger și cucuveaua în mine / și iarăși am băut până când / ca niște idioți ne-am spovedit / unul altuia fericirea de a bea./ La ora închiderii, / stejarul și-a rotit coroana către ziuă / pe calendarul nopții / azvârliți am început / să bem la nesfârșit / tot întunericul / și uite-așa mi-am băut / toate cuvintele moștenite de la părinți…”.
Daria DALIN
Material publicat în revista Nord Literar nr. 1 (272), ianuarie 2026