Pe scriitoarea Ana Opran am descoperit-o prima dată în calitatea ei de cronicar literar, un urma unei cărți publicate la Editura Limes, Zigzag printre cărți – comentarii, interpretări, și încă de atunci mi-a atras atenția grija deosebită pe care o are pentru înțelegerea limbajului poetic, însă mare mi-a fost curiozitatea să o descopăr, de această dată, și în ipostaza de poetă, după ce anul acesta a publicat, la prestigioasa editură ieșeană Cronedit, volumul de versuri Picuri de lumină, un volum despre care, în deschiderea cărții, criticul literar Constantin Dram spune că „este caracterizat de un lirism plin de naturalețe și de o expresivitate care vine dintr-un prea plin sufletesc”.
La o primă vedere, sunt tentat să îi dau dreptate criticului ieșean, însă nu mă las repede convins de autoritatea lui, ci voi căuta să descopăr singur arhetipul liric al poetei Ana Opran. Totuși, din capul locului, ceea ce pot să spun despre volumul Picuri de lumină este că poartă prospețimea lecturii, o cursivitate aflată aparent sub zodia simplității, a orfismului în anumite locuri, cu ușoare stări vizionare, ceea ce mă determină să subliniez, în primă fază, autenticitatea poetei, care nu caută să imite vreuna dintre lecturile făcute anterior, ci, dimpotrivă, să își exprime formula și credința personală despre poezie și despre temele abordate.
În cele patru secțiuni ale volumului, I. „Picuri de lumină, cioburi de-ntuneric”, II. „Simplisme”, III. „Umbra îngerului albastru” și IV. „Nairobi verde, amurgul unui vis”, poeta cuprinde în paleta sa tematică teme care par să fie universale, întâlnite mai la toți poeții, abordări „în tonalități ce par a veni din vremuri mai cuminți”, cum subliniază și Constantin Dram, dar care sunt prinse de poetă în al ei „năvod de iubire”. Cea mai bogată secțiune a cărții este cea care deschide volumul, secțiune în care se regăsesc aproape toate temele abordate pe parcurs. Prima secțiune este de fapt un tablou ontologic al universului poetic al autoarei, în care din lumină și întuneric, din zi și înnoptare apar semnele eternei răni ale poeziei: „poezia / e poarta visului / o simți cum sângerează-n tine / cum arde și te-absoarbe / spre iluzorii pleiade fosforescente / rotind pe fixe orbite de astre / cum te ademenește și te cheamă” (Eternă rană, poezia). Lumea îi apare autoarei ca fiind un poem perfect, în care sunt închise izvoare tainice de lumină, în care curcubeie de idei strălucesc precum niște „aripi fragile de lumină”. În acest univers cu „iubiri dansând peste morminte”, univers în care „închipuim coloidale petale de lotus”, univers în care o dâră subțire a păsării în zbor ar putea rămâne semn pe o viară, există Aurora, cea chemată de lumină, cea care ca un poem îmbujora: „Era în zori / când Aurora se îmbujora / era în zori / lumina-n evantaie / te chema și te sorbea // Era în zori / o inimă de mamă înflorea / bujori de sânge / peste / a nopții brumă rea / cu gheare uriașe / un vultur de-ntuneric / scormonea / în carne vie colțu-i de rubin / rupea / tranșee de durere / și de crin // Era în zori / și tu pluteai deja senin / spre mult frumoasa ta / mireasă de venin / era în zori / sirena îți cânta / pe albul pufului de nori / ultimul cântec de stea…” (Era în zori). Acest poem îmi sună ca o doină, un cântec de despărțire, deschizând într-un fel periplul orfic din poemele cu rimă și cele câteva sonete din acest volum.
Metamorfozele poetei în floare de lotus sau în pasare albă, „ascultând la pândă”, într-un cireș galactic sau în lalea impecabilă a „setei de lumină” nu fac decât de accentueze fragilitatea rostirii cu care Ana Opran se apropie, precum o făptură de vis, de lectorul ei. Poemele sale chiar sunt picături de lumină, care poartă cu ele acel „murmur de flaut” ce „leagănă duios” umbra, această „toamnă prin fluier de os” ca un „grăunte de-albastru-cobalt”: „De ce te miri, străino, că umbra-mi iar / În cețuri lunecoase se destramă / Din umbre tremurate-s întrupată chiar / Când ceasul de-nceput, lumină cheamă. // Faguri licărind de miere se topesc / Se scurg așa prin arșița amiezii / mi te-au ucis încet și oasele-ți albesc / În ochii tăi mai văd cum saltă iezii // Și toate-mi sunt așa de vechi și amare / Umbre peste umbre se preling încet / Străino, azi umbra-ți de lumină moare / Picură-n lacrimă de clarinet. // Ne-om regăsi spre-a împlini chemarea / Una suntem: eu lacrima, tu sarea…” (Sonet umbrei).
În al doilea grupaj al volumului, „Simplisme”, poeta probează în fața cititorilor un joc aparent copilăresc, trimițându-ne direct spre ideea că acest grupaj e construite din „poeme de sertar”, simplisme, cum le spune ea, cărora aparent nu le găsim nu știu ce putere de expresie. Doar că aici poeta se înșală amarnic, secvența aceasta simplistă ne apare la fel de serioasă ca și celelalte grupaje din carte. Poemele sunt alcătuite sub aspectul unui ludens pur, al jocului crud despre iubire, aflat în vecinătatea poveștilor inspirate din basmul popular. În această secvență a cărții avem parte de lumea candorii, a iubirii perene și a jocurilor nestinse, ușor cu tentă chiar de rostire pedagogică, autoarea fiind chiar cadru didactic, lucru de care nu se dezice nici în poezie. Sentimentul iubirii nu este trăit așa cum descoperim la mulți poeți contemporani, într-un registru al realității concrete, biografice, ci, dimpotrivă, ca la marii poeți clasici, în dimensiune cosmogonică („iubitul meu de stea”): „Picură lacrimi de nea / Pe cenușa nopții / Gândul meu pribeag ar vrea / Să destrame vraja sorții / Să-nflorească surâs pe buze / Și ochi lumini de astre / Rourând în zori albastre // Iubitul meu de frunze! // Dacă-aș putea te-aș învia / Din străfunduri de abis / Pe ochii mei te-aș așeza / Să fii luminii jar nestins / Te-aș strânge-n palmă și te-aș bea / Cu setea primului proscris // Iubitul meu de stea! // Dar timpul e cu legea lui / Când intră-n agonie / Și-n clocotirea sângelui / – Cu beat parfum de iasomie – / Zăbale înspumate-n dor / Cailor sălbatici pui / Și totul se întoarce-n somn // Iubitul meu, pe vise Domn!” (Cântec de iubire).
A treia secvență a cărții, „Umbra îngerului albastru”, poartă totodată urmele rostirii psaltice și cele ale rostirii liturgice, poeta apropiind, mai puternic decât oriunde în volum, starea sa de rugăciune și comuniune cu sacrul. În fond, întreaga carte stă sub acest aspect al dialogismului cu sacrul, cu particulele sale de lumină. Sensibilitatea lirică din această parte a cărții poartă amprenta căldurii unei candele mereu aprinse, a fumului de tămâie care umple textul și cuvântul nu doar cu rostire, ci cu sens. Avem o secvență în care poeta nu caută să își dea licența lirică și nici pe cea a dovedirii stăpânirii unei estetici așteptate și asumate, ci totul este trăire, nimic inventat. Totul este suflare dinspre lumină, inspirație și locuință a sacrului, fără a face apel la habotnicism, ci mai curând la smerenie, la discreție, la acel oftat din rărunchi. Iubirea divină, de necuprins, inundă în rărunchiul poetei până în zona infantilismului, a copilăriei, de unde de fapt pornește marea călătorie cu Dumnezeu de mână, se unde se trage firul de clopot: „Curgea prin mine firul subțire de clopot / Fum de smirnă și tămâie m-adormea ușor / Plutind mă desfăceam din zbatere și clopot / Și ce lumină îmi cânta, torcând fuior de nor! // Ca mierea pe buze încet se prelingea / Cântul acela, cântec de clopot uitat… / era cămașa mea din fir de-albastră nea / Pe trupul meu înfășurată-n mir curat // Și umbra-mi se topise în legănat ușor / Nu mai era durere, nu mai tânjea nici dor / Cerșind nesățios nemargini de iubire // Tu m-ai luat de mână ca pe copilul Tău / Să trecem lin, ca-n somn, peste astralul hău / Erai cu mine, Doamne, cel Necuprins de Fire!” (Firul de clopot).
Ultimul ciclu al volumului pare să stârnească și mai mult atenția cititorilor, daca e să ne referim direct la titlul ales, „Nairobi verde, amurgul unui vis”. Este evident că primul lucru care ne atrage atenția este folosirea numelui unui oraș kenian, anume Nairobi, care de altfel este cunoscut ca fiind cel mai mare oraș, dar și capitală a Keniei. Ce legătură are denumirea acestui oraș cu poezia Anei Opran ne-am putea întreba. Aflam că numele de Nairobi vine de la Ewaso Nyirobi din maasai, care înseamnă, în traducere aproximativă, „ape răcoroase”. Mai aflăm Nairobi este cunoscut și cu numele de alint de „Orașul verde în plin soare”. Acestea fiind spuse, putem deja contura metafora în jurul căreia este compusă ultima secțiune a cărții, anume metafora trecerii, a curgerii prin și din lumină. Cu o sensibilitate măsurată și fără dramatism, resimțită mai la tot pasul în această carte, poeta intonează în regim rilkenian poemul curgerii luminii în nesfârșitul canal al universului: „Se despleteau, fuioare, zorii / și mă-mbrăcau fără să știu / de ce lumina Aurorii / curgea șuvoi carnal și viu / învolburare prin toți porii. // Pluteau fluide emanații / prin aerul de vise plin / umplea alunecoase spații / parfum de lotus și de crin / se-nvălmășeau tandre vibrații. // În nesfârșit cântec de dor / pustiu și mlaștini înghițeau / tăcerea florilor ce mor / sorbite de-adâncimi de hău / …și fulgerau frânturi de zbor.” (Nairobi, pământean Alcor).
Este Ana Opran nu doar o cititoare fidelă de poezie, a cărei lupă literară este conectată și la poezia contemporană, dar totodată autoarea este ea însăși o poetă demnă de citit sub lupă, deoarece știe nu doar să scrie poezie, să evidențieze teme, ci și ceea ce mulți poeți nu au, creează stare, iar aceasta vine din lumina viziunii ei despre lume și viață, vine din sensibilitatea adevărată, nu fabricată sau căutată prin tot soiul de magii.
Paul GORBAN
Material publicat în revista Nord Literar nr. 1 (272), ianuarie 2026