O carenţă de civism caracterizează toate epocile din Istoria românilor. În plus, sunt sigură că suferă de această boală multe alte neamuri, nu deţinem monopolul.
Un pic mai pe larg: în relaţiile dintre oamenii aparţinători aceluiaşi spaţiu, se iveşte adesea întrebarea despre fericire. Cel întrebat se încruntă a meditaţie şi înşiră poticnit câteva motive ale, desigur, ne-fericirii sale. Nepotrivită fiind, întrebarea nu va înflori grădina. În locurile în care trăiesc oamenii împreună, nu fericirea e liantul şi promisiunea. Nu „iubirea de aproapele” e ţinta, ci respectul. Să-ţi pese de celălalt, de truda sa, de diferenţa pe care o reprezintă. Orice loc comunitar e rezultanta paşilor, a cuvintelor, a gesturilor, a faptelor care se întretaie în viaţa cotidiană închipuind o textură, o reţea. De rezistenţa şi flexibilitatea ei depind starea bună şi bunăstarea comunităţii întregi. Ţesătura comunitară e şubrezită de orice gest nesocotit/nepăsător, care nu-l include în gândul tău pe Celălalt. Vecinătatea – la preţ în târgul copilăriei mele – e un concept extenuat sub dictatura negoţului. Om al datoriei aflându-mă, am crezut mereu că, mai întâi şi mai întâi, am îndatoriri şi abia pe urmă drepturi. Că vecinătatea, comunitatea, ţara, dacă vreţi, se cuvine să mă recunoască şi să mă sprijine numai dacă am dovedit şi dovedesc că îmi ştiu rostul în textura lor complicată. În numele drepturilor omului sunt de nenumărate ori călcate senin în picioare drepturile oamenilor, iar „ştiinţa convieţuirii” e eliminată din programa societăţii.
Scriind telegrafic, acum douăzeci de ani, despre lumea noastră, am înșirat câteva marginalii. Constat că multe au rămas valabile și azi, ca și cum lumea nu e în stare să facă de-adevăratelea un pas mai departe.
Mai întâi, refuz să împart oamenii în îngeri şi demoni, ştiu că albul şi negrul absolut nu există când e vorba de firea omenească, prin urmare mă aştept mereu la combinaţii – uneori surprinzătoare, dar nicidecum tragice – de gri-cenuşiuri. Comunismul nu mi se pare negru-smoală, tot aşa cum capitalismul nu e roz-trandafiriu din cap până în picioare. Nu există/n-a existat nicio Putere care să nu-şi apere „aşezarea” prin toate mijloacele, inclusiv cele secrete ori de culise. Individul s-a descurcat, de când e lumea lume, cum a putut. Nici cele mai sumbre dintre Puteri nu au primit vreodată pedeapsa „cuvenită”, căci pedepsele se dau, atunci când se dau, de pe schimbătoare poziţii omeneşti.
Oportunismul se poate numi, dacă omul ţi-e prieten, „dezvoltat instinct de supravieţuire”, dacă nu, „ticăloşie”.
Turnătoria e forma adultă a pârei din copilărie. Turnătorul/pârâciosul e totdeauna arătat cu degetul, dar ştiu la fel de bine că, uneori, ce pârăşte el e un lucru rău în orice sistem de valori morale ai cântări fapta. Măcar unii dintre cei ce arborează stridente flamuri anticomuniste au fost bine aşezaţi în vechile structuri, iar vina pentru care au fost urmăriţi se numeşte şi azi tot vină. Dosariada e târzie şi caraghioasă: să tot împarţi oamenii de azi în urmăriţi şi colaboratori fără să cunoşti toate detaliile pentru fiecare caz în parte e zarvă bună de făcut tiraj – eventual, căci nici asta nu mai e, din fericire, sigur.
Să mai spui, după 35 de ani, că profitorii vechiului regim ar fi trebuit să stea o vreme deoparte e cel puţin hilar. Cei care doresc şi pot să înhaţe ciolanul o fac (dacă nu ai dovezi pentru a-i ţine departe de el cu mâna legii) şi nu se vor da niciodată din calea ta doar fiindcă socoteşti că ar fi rândul tău să-l înhaţi. Până la urmă, asta se numeşte liberă concurenţă.
E cel puţin ciudat că niciunul dintre marii securişti de meserie n-a fost luat la întrebări ca lumea, dar ne dăm de ceasul morţii să scoatem la iveală poporeanul prins „sub vremi”. Scriitorii sunt oameni ca toţi oamenii, talentul şi inteligenţa nu te fac automat nici curajos, nici imaculat. Ba, s-ar putea să fie câteodată chiar dimpotrivă.
Nu compar epoci, compar oameni, singurătăţi. În Soarele înşelător al lui Nikita Mihalkov se spun nişte lucruri nete: totdeauna ai de ales, chiar dacă una dintre variante e moartea, iar dacă ţii foarte tare la o stare de lucruri, apăr-o, nu aştepta să recunoască celălalt că ai dreptate, fiindcă e omenesc să n-o facă de bună voie.
Nu înţeleg toată tevatura, nici lacrimile de încredere înşelată. Îmi sună totul a telenovelă, şi încă una prost jucată. Habar n-am ce am câştiga dacă am afla că X a semnat nu ştiu ce angajament ori că l-a pârât pe vecinul de palier că ascultă posturi interzise. A avut cineva vreo îndoială că așa s-a întâmplat şi că se întâmplă în continuare lucruri de acest fel?!
Poporul român e alcătuit din inşi foarte diverşi, mă feresc cât pot de generalizări. Oricum, mi se pare că suntem mai dispuşi ca alte neamuri să ne descriem, la grămadă, în culori negre şi să păstrăm nuanţele luminoase pentru individul care suntem. Scurt, mă interesează mult mai tare ce pot/putem face acum să ne fie mai bine, decât să aflu – la ce bun? – dacă mi s-a întocmit vreun dosar ori m-a turnat vreun cunoscut.
Simultan şi cu vehemenţă egală, pariem pe schimbare şi facem chiar şi imposibilul pentru ca lucrurile să nu se schimbe; credem în dreptul la diferenţă, dar nu dăm doi bani pe cei diferiţi de noi; ne lăudăm cu capacitatea de adaptare şi ne tratăm din greu pentru stres şi angoase de tot soiul; aplaudăm entuziast era comunicării şi proliferarea mijloacelor prin care ni-l aducem pe celălalt aproape, dar suferim de singurătate şi autism la nivel planetar, consumatori înrăiţi şi abulici (consumatorul e o fiinţă întoarsă pe dos, toate valenţele de satisfăcut îi sunt afară, înspre cei care-i pot oferi obiecte strălucitoare), pledăm pentru întoarcerea la simplitate, la natură; ne dăm în vânt după vedete (unele croite peste noapte), adulăm elite (unele autoproclamate) şi ne dăm mari democraţi, suferind pentru soarta omenirii şi cerând drepturi egale pentru toţi; corectitudinea politică, atunci când e prea trează, e pândită de foarte primejdioase incorectitudini umane; respectăm adevărul mărunt al fiecărui om, dar cerem, dând cu pumnul în masa Istoriei, Adevărul cu majusculă; am învăţat că toată lumea are dreptate, dar ne mirăm că dreptatea însăşi nu mai încape în proiect; mai ales, ne cunoaştem tot mai bine drepturile şi uităm cu totul că s-ar putea întâmpla să avem şi nişte datorii. Mai mult, ne împotmolim în propriile performanţe, ne debilizăm echilibrul aglomerând îmbunătăţiri la minut, nu putem renunţa la nimic şi ne sufocăm în propriile dorinţe, tânjim după tandreţe şi ne lăsăm roşi de resentimente. În lumea asta amestecată, în bulucul de libertăţi zgomotoase şi de obiecte colorate care ne îmbie din toate părţile, am „sărăcit” cu toţii: am uitat că suntem înainte de toate muritori şi că aceasta, muritudinea, ar trebui să fie unitatea de măsură a faptelor noastre, a împlinirilor, a eşecurilor. Dimpotrivă, ne credem nemuritori, iar moartea nu poate fi decât urmarea vreunui complot duşmănos din partea cuiva care n-a aflat încă ceea ce orice reclamă televizată ştie: merităm tot ce-i mai bun, aşa, pur şi simplu. De citit cele de mai sus pe un ton calm, senin. Sunt dintre cei care ştiu să accepte fără resemnare ceea ce nu pot schimba şi care fac entuziast tot ce le stă în putinţă pentru a schimba ce se poate schimba. Atâta doar că e tot mai greu să deosebeşti înţelept cele două situaţii.
Ei bine, trăgând linie şi adunând, aş spune că spiritul timpului nostru e oscilant, că niciodată n-a fost lumea mai hăituită de propriul trecut şi mai obsedată, la modul depresiv şi haotic, de viitor. Cum bine s-a spus, „nici viitorul nu mai e ce-a fost!”.
Irina PETRAȘ
Material publicat în revista Nord Literar nr. 11-12 (270-271), noiembrie-decembrie 2025