Mihai Olos întruchipează sufletul genuin al maramureșeanului care refuză să fie contaminat de civilizație, așa cum reiese din volumul Ape moarte, apărut sub îngrijirea Anei Olos la Editura Casa Cărților (Baia Mare, 2025), cu o prefață de Ion Papuc. Aderența la solul natal e una primordială, așa cum o reflectă versul său dur, străbătut de puternice neliniști existențiale, dar plasat într-un orizont geografic specific, moștenit din moși-strămoși, cultivând cu ardoare o arhaitate impusă, pe care nu dorește s-o schimbe cu trecătoarele mode și metamorfoze accidentale. În armonie cu acest statut funciar, poetul putea fi întâlnit îmbrăcat ca un autentic țăran, cu cioareci și țundră oșenească, cu chimir și clop îndătinat (cam la nivelul unui Leșe atemporal), lucrând la un moment dat chiar la Centrul Artistic Baia Mare, printre tâmplari și cioplitori în piatră și lemn, cărora le arăta multă considerație, socotind arta țărănească (inclusiv folclorul) determinantă pentru spiritualitatea neamului. Sub raport literar, el se considera o prelungire a marilor creatori de poezie, simțindu-se îndreptățit să preia sintagme pline de miez pentru a-și exprima mai bine propriul eu poetic: „Râul ramul / mă voi aține pe sub națiune”. În același registru al căutării adâncimilor și izvoarelor subterane ale firii neamului, el aborda o retorică a suferinței multiseculare, în care străinii și trădătorii ne-au înlănțuit ca într-o închisoare, recurgând la celebrele versuri ale lui Radu Gyr pentru a scoate el însuși acel țipăt de protest, rod al unei dorințe de libertate care ne-a însoțit peste veacuri: „Unde sunt cei care nu mai sunt / întrebat-am vântul călătorul / Bidiviu albastru margini de pământ / unde sunt cei care nu mai sunt // unde sunt cei care nu mai sunt / zis-a vântul aripile lor / mă doboară nevăzute-n zbor” (Crainic). Poezia nu face parte din volumul de față, ci a fost împrumutată din revista Archeus (nr. 18/2022).
Revenind la poezia practicată de el, putem spune că ea se definește prin ocultare, încifrare, dicteu supranoțional și alăturări șocante de cuvinte luate dintr-un lexic alambicat. Avem de-a face cu un poet atipic, cu o poetică pregnant antipoetică, dar căutând totuși verbul măiestrit al spunerilor semnificative, al unor căutate jocuri de subtilități, pe care numai poeții rafinați și degustători de paradoxuri le iau în seamă, ca forme de profundă școală poeticească. Poetul se dedublează adeseori în artist plastic (desenator, pictor de cuvinte), ignorându-se pe sine ca poet, dintr-o candoare întârziată de căutător de specimene diamantine, pe care le savurează cu poftă de adevărat șlefuitor de diamante. În poezia sa, antipoeticul slujește cu credință poeticul, scoțându-i în relief antiteza. Preferând a se socoti un fel de artist universal, prin desen, pictură și sculptură, Mihai Olos e un fel de trubadur întârziat pe la porțile Occidentului (Germania îndeosebi), unde aerul său etnografic de țăran, după tipicul lui Brâncuși, sugerează o arhaitate tonică, plurivalentă. El recurge în mod obișnuit la gratuități tonice pline de armonii antitetice, sporind zestrea limbii noastre de a se mula pe tiparul său histrionic, printr-un lexic atemporal, cu vibrări și irizări de scântei luminoase, bântuite de harul focului divin: „Fulgere mi-ați încrestat / coaja trunchiului curat / jocul vostru mă irită / în stagnarea de-o clipită / înrădăcinat sunt pomul / sterp de roade în albastru / în avânt înfrânt și sânt / fără poamă fără astru / și mă clatină în vânt / dorul de-a ieși din mine / rădăcina mă tot ține. // Fulgere pătrunde-ți-mi / voi cu foc de înălțimi / fibra trunchiului de lemn / dați-mi zbaterea deplină / să mă zmulg din rădăcină / să-mi apropii în tării / degetele mijlocii / și atingerea să deie / o continuă scânteie / trupul meu să fie fumul / astrul meu să-ntoarne drumul / împletindu-vi-l să poarte / mult mai sus mult mai departe / mult mai sus mult mai departe” (Fulger în sus). Această asceză poetică e în stare să creeze stări halucinatorii ascensionale, nutrind, iată, drumul unei aspirații ferme, atât spre înalt, cât și spre necunoscut. Ne aflăm în fața unui poet care își recunoaște deschis dorința de înnoire a artei poetice, încercând să acrediteze o artă nouă, cea a refuzului unui lexic poetic anume, melodios și sonor, și apelul la cuvântul comun, grunțuros, irelevant, plat, dar tocmai de aceea capabil de noi frăgezimi („trupul meu să fie fumul”), dornic să se desprindă, precum Arghezi, din lutul care îl ține legat de rădăcini. E la mijloc o aspirație barbiană de încifrare a sensurilor, de rostogolire a unui lexic aparent barbar, dar care naște, tocmai din aceste afinități ireductibile, un discurs verbal atracțios: „O ascultare încă aluat / pavilionul fără rumeguș intrând / ieșind cu mările din scoică a luat / scărița golului de la intrând / … înainte de intrare / în pământ afund de mare” (Icru). Reminisecnțe din poetica barbiană pot fi recunoscute din motivele abordate: marea, scoica, centaurul, mania cifrelor, ariciul, descântecul etc. Mai sunt de luat în seamă alegorii transparente, de inversiuni suculente și de versuri dătătoare de abstracțiuni: „Un opt cu amândouă zerourile întreolaltă / pe malul cu tină de baltă”; „pară parului inel / să și-o spintece în el”; „Măgarul poartă-n spinare / cerul răstignit cu piroane stelare”; „a iubi înainte / a trăi sub parabola dincolo / noi prelungim totul fără sfârșit / cum se cade așa am nemurit”; „scoțându-și din piciorul coapsei schija”; „copite sfinte spurcatului val” etc. O adevărată barbiană este poezia Glosa, care adună și distribuie un material poetic de mare expresivitate, aranjând parcă ocultismele sugerate de magistrul său într-ale poeziei: „Aducă numele pe cine poartă / timp nesperat în apă când se topește ceara / vrăji noi amplificându-se în numerele prime / tăind un vânt extremitățile / la simțuri nu să le suprime”. O poezie antologică mi se pare a fi cea cu titlul Sonet de fapt, urmând o topică și o distribuție a solipsismelor și a antonimiilor după rețeta inefabilă a acestuia: „Urmă rea de măr mărime / clopot lin măr numai limbă / dar cu dunga lungă schimbă / colț stingher de mărginime // junghi și ghiară ghicitoare / schimb în tainița schimbării / din scobitul piept al mării / și pe dar de dar cu care // șperlă și pospai și sterpii / stupi lăsând venin în turnuri / fug în capete cu șerpii // limbi se despletesc în dungi / măsurând pustii în turnuri / dorul funiilor lungi.”
Poet puțin descoperit până la această oră, Mihai Olos își găsește cu adevărat locul între oniricii funambuli sau în rândul poeților ludici, cu verb suculent și înnoitor. Dacă ar fi fost publicat cum se cuvine, el ar fi avut locul său aparte în volumul lui Ion Pop, Jocul poeziei, dispunând și el de „carnația strălucitoare a fanteziei transfiguratoare”, la fel ca Leonid Dimov sau Mircea Ivănescu, în care trimiterile livrești și cuvenita mișcare de distanțare și respingere a termenilor concreți acționează favorabil. E un poet al cărui joc cu cuvântul atinge un nivel remarcabil, împreunând în subtext modul barbian cu modul avangardist, ca un adevărat fachir antisentimental, strămutând cuvintele din traista lui maramureșană, în care poartă un adevărat tezaur dialectal, spre a le implanta cât mai expresiv cu putință în textura de poncife extremiste. Poetul pare un artist trăind la marginea dintre boemă și biserică. Înțelept ca un stareț de sat, învăluitor ca un vin cu arome târzii, Mihai Olos e un fel de poet al negației, refuzând șabloane și tehnici impuse și apelând la ethosul strămoșesc, ori de câte ori avea nevoie de a veghea la păstrarea ordinii transcendentale. Îmbinând poezia cu desenul, crochiul și compoziția de gen, el încearcă a lega într-o confrerie sinergetică aceste arte împreună, potrivit unei circularități a sensurilor pe care le stăpânește deplin. Considerându-se un adevărat iubitor al formelor naturale ale lumii înconjurătoare, mai mult sculptor și desenator, pictor de icoane și anonim purtător de ethos maramureșean, Mihai Olos e un fel de zugrav de imagini și de tradiții locale, în genul creatorului cimitirului de la Săpânța. Multe dintre versurile lui reiau teme și motive legate de viziunile folclorice tradiționale, pe care le repune în circulație cu voluptatea risipitorului de daruri. De aceea va clama: „Vorba de duh își caută urechea / în care va cloci încolăcită / în cuibul după șarpe în urechea / lărgindu-și spirele către ispită” (Epigramă II). Jocurile lui de cuvinte țintesc azimutul și sărbătoarea rostirii, când poetul le întoarce pe toate fețele: „Nopțile-ți ție-ni-le / zile nopțile ție zilele/ Zi-le ție-le / ție nopțile, zi”(Și numai). Sau în altă parte: „stingerea / ninge rea/ suflă lumina / ghețarii pe mare / un pas de șanț / țî-țî țî-țî” (Din numărătoarea mare). Aici îmbină influențe diverse, spre a cădea de-a dreptul în letrism, recurgând la cuvinte scrise cu literă mare sau la jocuri semiotice de tipul „șoc ardea jar n-avea / tă-ce-rea”, frângând cuvântul și asociindu-l unui alt termen rimat: „doboară-l / a doua oară-l”. De aici nu-i mare distanță până la încercări de definiții absurdiste, împrumutate din sfera jocurilor de copii, cum ar fi Copilărie: „Ciocota bocota sfârr / cine ajunge întâiul / la groapa rotundă / săpată în pământ cu călcâiul // ochiul orbitei cu patru pământuri / în cartea de geografie / să fie”. Sau în Soarele: „depănătoare în vânturi / singure se învârtesc // ciocârlii ciocănitoare / bocotă cuiele tare / ca sfârșitul din născare”. El face apel la imaginație pentru a evita orice umbră de pastișă, cerând ferm: „aruncă deoparte la umbră securea / să nu se înfierbinte mai mult / și cu numai tăișul de aur al pălmii lovește / stropește-o cu lacrima ta / după apa cea moartă a sudorii” (Creație). Gnomicul și sentențiosul își dau mâna pentru a scotoci în adâncimile lexicului spre a scoate la suprafață ziceri vechi din datini și colinde. Una dintre poezii e chiar intitulată Corinda și aici vom avea surprize de delicii lingvistice: „Din granit și de cuvinte / de la grâu semn și curat / la dalbe sărbătorile sfinte / fierul vinul a stricat // cură piatră din merinde / cer la sărbători și sfinte // ca de paie și pândar / crapă piatra în zadar / și măr roșu de îngheț // și strugur creț // mulțam gazdă de mulțamul tău / de pupăza de lignit / bine că n-a fost mai rău / de vinul sporit cu fier/ unde s-a născut de au și răstignit / pe înălțatul la cer”. El se luptă cu valea seacă a cuvintelor, împrospătându-le cu ziceri și numiri arhaice dialectale, deoarece „poemul nu înflorește precum migdalul”. Caligrafia proprie se bazează pe grafeme proprii, dintr-un „soi de țiganiadă”, de tipul: „nespus nesupus / nesupusul supusul / spus supus”. A se urmări aici așezarea cuvintelor în fabulă, dicțiunea și semnificația lor care tinde la încifrare, la amestecul calculat al efectului, prin apelul la cuvântul neaoș: corindă, cotătoare, prilaz, zmâcit, videre, ieriu, puzdării etc.
Despre poetul Mihai Olos (care lipsește din Dicționarul general al literaturii române) se știu puține lucruri, și acelea vehiculate pe căi ocolite de legendă, de către prieteni, sau atunci când vine în discuție șarmul unor întâmplări neobișnuite, pe care poetul le crea pentru cauza ieșirii din cenușiul existențial. Apelăm la cele relatate de soția sa Ana Olos, trăitoare la Baia Mare, într-un fel de postfață a volumului, care ne trimite și ea, pentru cel dintâi Olos, la revista Archeus din 2001. Al doilea Olos ar fi de căutat în volumul de față, iar ultimul Olos într-un posibil volum Apa vie, pe care l-a proiectat. Poezia trebuie neapărat însoțită de albumele de desene numite „desemncontinuu”, alături de cele 65 de poezii, unele haikuuri și texte lapidare, care ar fost date la iveală acolo. Editoarea ne oferă în volumul de față o reluare a celui apărut la zece ani de la dispariție, constând din cincizeci de poezii, despre care ne oferă câteva lămuriri, inclusiv despre debutul lui din 1958 de la ziarul Pentru socialism de la Baia Mare, cu precizarea: „compuse pe când fusese învățător suplinitor în Oaș”. Adaug la cele spuse faptul că l-am cunoscut pe Mihai Olos chiar în anii aceia de studenție, 1958-1959, când ne-am aflat amândoi pentru o scurtă perioadă la Preventoriul studențesc, unde, alături de Ion Iuga, Traian Bradea și Cornel Brudașcu, alcătuiam o mică oază de iubitori de artă, poezie și muzică, citindu-ne reciproc poeziile și aprofundând, în discuții cât mai libere, diferite teme ale reflectării artistice. Prieteniei cu el îi datorez debutul meu poetic de atunci, întrucât, în urma unei asemenea lecturi, mi-a luat poezia și a trimis-o unui domn Belu de la Baia Mare, apărând în același cotidian băimărean. După absolvire, mi-au mai parvenit știri vagi despre isprăvile lui, inclusiv cea legată de gestul prețuirii arătat lui Petru Comarnescu la moartea acestuia, prin glasul clopotelor ce s-a făcut auzit prin toate localitățile prin care a trecut, până la localitatea de înmormântare. Era un năzdrăvan, pe care nu puteai să nu-l iubești, atâta forță iradia din făptura sa mereu în căutare de frumos.
Mircea POPA
Material publicat în revista Nord Literar nr. 11-12 (270-271), noiembrie-decembrie 2025