În vasta existenţă literară a lui Vintilă Horia se pot număra doar şase volume de poezie: trei în ţară (Procesiuni – 1936, Cetatea cu duhuri – 1939, Cartea omului singur – 1941), alte trei în exil (A murit un sfânt – 1952, Jurnal de copilărie – 1958 şi Viitor petrecut – 1976). Deşi relativ puţine, ele oferă totuşi o estetică singulară, însă foarte riguros configurată, pe care o vom regăsi şi în demersuri teoretice de mare anvergură. Acestea iluminează acele profunzimi esenţiale în care poezia, filosofia, istoria, dar nu mai puţin teologia şi, mai ales, cunoaşterea se reîntâlnesc sub luminile aurorale ale unui sincretism unde încă se simte pulsaţia genuină a sincretismului din lumile antice. Deosebit de lămuritoare se vor vădi „Cuvântul înainte” scris de Vintilă Horia la Antologia poeţilor români în exil, prima antologie de poeme elaborată în exilul românesc (Colecţia „Meşterul Manole”, Buenos Aires, 1950), precum şi „Introducere” la Poesia românească nouă, text ce deschide o a doua antologie, tot de el editată (Colecţia „Meşterul Manole”, Publicaciones de la Asociación Hispano-Rumana, Salamanca, 1956). Astfel, apar în lumină luciditatea, rigoarea şi spiritul polemic cu care autorul lui Dumnezeu s-a născut în exil priveşte şi literatura veacului XX, dar şi literatura română, considerând că „numai odată cu Blaga şi Barbu s-a revenit la tradiţia eminesciană a poeziei înţeleasă ca instrument de cunoaştere”. Ca principiu de analiză el pune un accent limpezitor şi pe ideea de non-poezie, aceasta ilustrând aşa-zisa producţie poetică din Rusia sovietică şi din România violent bolşevizată. Sunt cele ce nu se supun cunoaşterii, singura ce „permite o normală evoluţie a spiritului către un adevăr”, fiind preocupate de „a opri pe loc, pentru a îngheţa faustic o perioadă pe care o anumită grupare politică o confundă cu infinitul, o consideră definitivă”.
Poezia ca instrument de cunoaştere va ilustra temeiurile unei înţelegeri specifice, care iradiază asupra întregi poietici horiene, dar o cunoaştere care, continuu, se interoghează pe sine în propriile deveniri. Subsidiar, poemele sunt şi procese subtile de autoreflecţie, de analiză, de arheologie a etapelor în care se produce o cuprindere a esenţelor. Dar subtilitatea şi rigoarea de analiză transdisciplinară a savantului Vintilă Horia apar în magistralul opus (ne re-adus în limba română) intitulat Introduccion a la literatura del siglo XX (1989, Universidad Gabriela Mistral, Santiago de Chile): „la literatura (…) es una téhnica de conocimiento – igual que la fisica, la biologia, la astronomia, la psicologia (…) que podremos estudiar (…) como contemporáneas de la física cuántica y del principio de indeterminación” (p. 14).
Cine parcurge aceste scrieri va înţelege că inefabila pradă a poemelor lui Vintilă Horia rămâne într-un de-ne-atins – ca aerul şi lumina – ori într-un de-ne-povestit, cum numai în muzică mai poate fi întâlnit. În poeme, ca şi în eseuri (recent descoperitul La Croix/ Crucea), domină inocenţa celor ce nu explică, a celor pentru care viaţa este mister şi claritate totală, ceea ce îl plasează în sfera gândirii apofatice. Poemul (ca şi eseul) nu mai „este o manieră de a cânta, ci o manieră specială de a gândi”, un a priori, în sensul desluşit de Mikel Dufrenne ca „inteligibilitate imediată a empiricului, o inteligibilitate trăită, dar nu în praxis – ca atare, ci în percepţie”, ca incontestabilă „glorie a apariţiei sensibile” (v. Dufrenne, Mikel, 1971, Poeticul, Univers, Bucureşti:7).
Însă, când experienţa poetică e atinsă de inspiraţie, abatele Brémond considera că poeţii intră în starea privilegiată – a teologilor – şi ea îi transformă în mistici. Ca şi la Horia Stamatu (cel mai eminescian poet al exilului), în poemele horene pulsează marile presimţiri ale transcendenţei, ale Sacrului, aşa cum l-a gândit Rudolf Otto „ca un cu totul Altul Absolut (das ganz Anderes)”: „Trece lopătând greu / Stolul ales / Către miazăziua lui Dumnezeu / Unde din rădăcini nu se mișcă nicio arătare. / Cum satul, cu biserică, cu pâine, cu sare, / Îngenunche în înserare, / Cum cina, semnul crucii, apa’n fântână / N’au nici gust nici rostire’n română. /…/ E bine cum a fost să ne fie. / Laudă omului pentru limba din vie. / Pentru aproape, departe, laudă Ție.” (În vie, în vol. Viitor petrecut).
Este evident: Vintilă Horia scrie sub fascinaţia protoistoriilor Poeticului, acelea supuse stării cu totul speciale a rugăciunii. Iar mărturia lui este esenţială: „Am învățat să mă rog pretutindeni, / Pe stradă, în scris, în somn, / Unde o cât de măruntă ieșire / Pare a duce spre tine. / În zgomot, în tăcere, în aducere-aminte”(Exegeză, în vol. Viitor petrecut). Astfel, îi dăm dreptate abatelui Brémond: în ce oare am putea gândi originea aurorală a poeziei, dacă nu în rugăciune ca itinerarium mentis in Deum, ascensiune către misterul hipernoetic din supra-esenţa Fiinţei? Ea este acel misterios non-loc ce naşte culoarea aparte în care sufletul se rosteşte cu înaltele Culori ale tăcerilor sale. Nu vom fi surprinşi că Vintilă Horia, în ciclul Austral (vol. A murit un sfânt) pune acest titlu şi începe cu el: „Culorile tăcerii ies în calea / Păstorilor de singurătăţi”. Ceva mai departe, Culorile sunt văzute şi „ca un semn de viaţă al morţii înconjurătoare”.
Dar Cunoaştere fiind, poezia este o aducere a lumii în limbaj, atenuându-i impedanţa şi alterităţile, ridicând în inteligibil tot ceea ce (spunea Heidegger) îl întâmpină (begegnet) pe om şi îi cere un răspuns faţă de ceea ce-l întâmpină (dem Begegnenden entgegnen). Se explică astfel forţa poemului, acea energie de care el este mereu încărcat. Dar şi strania lui vocaţie de a fi mereu în proximitatea a ceea ce S. Kierkegaard numise aedificatio. El tinde, în esenţă, să construiască, să determine în devenirea fiinţei un raport decisiv prin sinceritate şi adâncime. Poemul horian este astfel jurnalul unei interiorităţi ce-şi mărturiseşte experienţele lui spirituale, un jurnal al iubirii: iubire faţă de lume, faţă de Dumnezeu: „Ce e viu și nou în astre / Este Nazaret și număr, / Pitagoric prins pe’un umăr / Marca rosturilor noastre. / Ce e vechi din bazaltine / Întunericuri purcede, / Revoluții patrupede / Pentru spaime bizantine. / Grotă sau bordei de paie / Locu-i pretutindenesc, / Înghețări în jur domnesc / Concentrate pe văpaie” (Locul cu Iisus, în vol. Viitor petrecut)
Nimic livresc, ci numai trimiteri pasionale către luminile credinţei, ale culturii, filosofiei, ale muzicii, ale cunoaşterii sau ştiinţei. Iată şi un sonet intitulat Teleologie: „Cu nume adâncit în inițiale, Ondulatoriu v, din Planck cetire, / Corpuscularul b în devenire / Pulsând în spațiu ruperi în semnale, /…/ Păienjenești cu noimă osebită / Mă leg să intru în vârtejul criptic / Și deci, fidel ieșirii din ispită. / Nici devenind, nici înghețat în quantic, / Împreunat cunoașterii, rodită / Idee-mi fac de crez apocaliptic”. Într-un alt poem întâlnim o foarte semnificativă dedicaţie, Omagiu lui Jung: „Jocul cu umbra, jocul / pe loc, joc singur, / sărind din timp, / lunecând în setoase / străfunduri, jocul / cu umbra ascunsă. / Joc fără legi, pustiu / de povețe, jocul cu umbra / nu e nimic. Tot este. / Pasul îl pui pe o piatră / mâna pe scut, scânteie / arătătoare de adânc / îți culege mirarea. / Pentru orbi spaimă mare / prilej de aleasă pierzanie. / Pentru văzători” (Viitor petrecut).
Vibraţie aparte a sensibilităţii sale, asemenea prezenţei lui Jung ori a lui Planck, poemele horiene sunt refrenele unui gânditor pentru care ideile, paradoxale, aproape că vor, simt nevoia să… cânte! Răstignirile devin reflecţii şi înţelegeri subtile în care, uimitor, vom auzi cum îi cheamă pe Nietzsche, Kierkegaard, Rilke, Hölderlin, Blaga, Bach, Wagner, Reger. Îi regăsim de altfel şi în memoriile şi în erudita sa eseistică, aşa cum prezenţa lor se face simţită şi în romanele unde apar Platon, El Greco, Juan della Cruz, toate emanând – filosofic vorbind – o orientare specific existenţială. A fost curentul ce a dominat şi a impus în Europa ideea cunoaşterii fiinţei umane, acuzând parcă şi el – pe urmele lui Heidegger – metafizica tradiţională de impardonabila, marea uitare a Fiinţei (Seinvergesenheit). Gândirea europeană se radicaliza şi, prin exigenţele impuse de către un Nietzsche sau un Dilthey, aducea în centrul atenţiei umanul. Vintilă Horia, el însuşi un Cavaler al resemnării, trăise experienţa haosului, a dezordinii şi a prăbuşirilor, iar ca poet, avea să pledeze pentru o nouă naştere spirituală şi morală a individului, pentru autoiluminarea şi transcenderea prin care omul să se poată elibera de sub dominaţia temporalităţii. Acestea au fost de altfel principiile pe care s-a şi întemeiat aşa-numita Existenzphilosophie, în care s-au întâlnit laolaltă Kierkegaard, Karl Jaspers, Martin Heidegger sau Gabriel Marcel. Nu este deci un fapt neaşteptat că ataşamentul faţă de filosofie se doreşte mărturisit, explicit şi limpede, aproape de sufletul poemelor lui. Iată-l pe cel intitulat Langelinie şi subtitrat Comentariu la „Jurnalul unui seducător” (celebra scriere a lui Söoren Aabye Kierkegaard). În text apare şi numele celei ce a tulburat, atât de profund, îndurerându-l, sufletul marelui filosof, Regine Olsen: „Regine Olsen, ai iubit / Nu trup uitat, ci gând cioplit, / Die Existenzphilosophie / Peste-a avea ți-a scris a fi. / Și în orașul scufundat / În aprioric ca’ntr’un pat / Tu n’ai avut nici cum nici când. / Te-a mulțumit cioplitul gând / De-un împărat peste cuvânt / Pe Langelinie rostit / Cuvânt pe tine răstignit. / Aestetischrührend cât ai fost / De urcătorul aspru ins, / Iar theologisch când a stat / În carne iar te-a înturnat. / Întoarsă-n moarte sau în nord / Te-ai prins cu Söoren Kierkegaard / Post scriptum la un alt a fi / Realität Categorie”.
Cunoaşterea, evident, ţine de tragic. Exilatul Vintilă Horia nu numai că a înţeles, dar şi-a asumat dimensiunea tragică a destinului său, „tragicul, aşa cum o afirma şi existenţialistul Heidegger, este de aflat acolo unde domină spiritul, într-atât de mult, încât tragedia supremă se petrece pe tărâmul cunoaşterii şi în sfera celui care cunoaşte” (v. Despre eterna reîntoarcere a aceluiaşi, 2014, Bucureşti, Humanitas, p. 50). Poemele lui sunt, ca şi eseistica sau romanele, sub acelaşi semn tragic al cunoaşterii, fiind deschideri către o nouă filosofie, o nouă estetică şi, inevitabil, o nouă etică. Ele se adresează contemporaneităţii reluând parcă tragica interogaţie a lui Hölderlin: „La ce bun poeți pentru vremi de cădere / Când din steaguri cad putrede culorile’nfrângerii? / La ce bun poeții când îngeri / Se’nfrățesc cu liliecii în turnuri / Pe care zeii le-au pierdut din vedere? / Când nemurirea capătă nume, / Când lângă altare Cuvântul / Se face cântec de lume” (La ce bun poeții).
Dan ANGHELESCU
Material publicat în revista Nord Literar nr. 11-12 (270-271), noiembrie-decembrie 2025