1. În minunata lume veche am fost prieten cu Eugenia (biscuiţi), cu Luminiţa şi Laura (ciocolate), cu Marga (margarină), cu Diana (spirt sanitar), cu Doina (lapte demachiant cu castraveţi), cu Eva (magazin), cu SORA (Societatea Română de Aprovizionare). Am început să tutuiesc geografia, mai exact pe următorii: Negoiu (prăjitură), Carpaţi, Snagov, Bucegi, Mărăşeşti (ţigări), Rahova, Azuga (bere). Am învăţat engleza fără profesor: BAD (Baza de Aprovizionare şi Desfacere), BAT (Baza de Ateliere şi Transport), BIG (Băcănie, Industriale, Gospodina), DIE (Direcţia de Informaţii Externe), ICE (Intreprinderea de Calculatoare Electronice).
Între timp, lucrurile s-au mai schimbat. Azi mâncăm elegant şi intelectual biscuiţii filosofici Leibnitz. Cu unt, cu cacao, cu fulgi de ovăz, cu făină integrală, cu monade şi fără.
2. În minunata lume veche, liceean fiind, descoperisem cu perplexitate, în satul maramureşean Săpânţa, Cimitirul vesel. Asta da, minune! Ideea unui preot greco-catolic din sat, transmisă către Stan Ioan Pătraş, cioplitor de cruci consătean. Ideea a prins, iar săpânţenii nu au avut nimic împotrivă. N-am idee cu ce argumente au putut fi convinşi. Dar au fost. Totul a început în 1935. Pătraş avea 27 de ani. Nu toată lumea a ales să-şi doarmă somnul de veci în Cimitirul Vesel.
Tot în epoca mea de liceean zelos, client asiduu al librăriilor locale, cititor al revistelor culturale şi al cărţilor despre care se vorbea prin reviste, descopăr un alt cimitir vesel (care, de fapt, e mai mult altceva decât motiv de veselie, dar nici elegiac nu e), în Statele Unite ale Americii, cu 224 de cruci, faţă de cele mai bine de 800 din Săpânţa. Cimitirul cu pricina se află între paginile unei cărţi publicate în 1915. Se numeşte Antologia orăşelului Spoon River, avându-l drept autor pe Edgar Lee Masters (traducere: Ion Caraion), poet, prozator, dramaturg, memorialist american celebru. Cele 224 de poeme în vers alb au drept titlu nume de persoane decedate, iar poemele sunt rezumate ale trecerii lor prin viaţă sau întâmplări semnificative din ea. Textelor culte din Antologia lui Masters li se pot juxtapune textele naive (în sensul în care tablourile lui Rousseau le Douanier sunt artă naivă) ale lui Pătraş. Pură coincidenţă. Coincidenţă pură. În două colţuri ale lumii, doi oameni gândesc aproximativ la fel despre lucruri esenţiale.
I-am vorbit despre acest lucru directorului de scenă Victor Ion Frunză prin 2007, pe când monta la teatrul băimărean. N-a trecut mult şi s-a născut un spectacol care îmbina textele celor doi creatori pe muzică folclorică maramureşeană şi gospeluri americane.
Lume veche? O fi…
Minunată? Cu certitudine.
3. În minunata lume veche, în anul de graţie 1978, eram dirigintele unei clase a XI-a la Liceul de Construcţii şi Arhitectură din Baia Mare, specific Construcţii civile şi industriale. Din 1973, s-a reluat a treia oară edificarea Canalului navigabil Dunărea – Marea Neagră. Se muncea de zor, cu spor, dar nu numai cu spor, ci şi cu militari în termen, deţinuţi şi oameni proveniţi din alte categorii sociale. Dar, ce să vezi, cei aproape o sută de km de canal necesitau mână de lucru suplimentară. Păi de ce avea patria liceu de construcţii în aproape toate judeţele? Aşa că a venit un ordin la liceu, care-i obliga pe băieţii din cele două clase de civile să plece într-o colonie de muncă la 780 km de casă, pe trei luni, cu începere din luna martie. Niciun elev, niciun părinte nu s-a opus, n-a protestat. Şi uite-aşa au plecat nişte tineri (minori, nota bene!) la drum, însoţiţi de câţiva maiştri instructori din liceu, plus un tovarăş de la UTC.
Pesemne aşa s-au ridicat şi piramidele.
Singura modalitate de comunicare erau scrisorile şi, când erau lăsaţi în vreo localitate cu asfalt din apropiere, telefoanele fixe.
După o lună şi jumătate, colegele lor de clasă (reunite într-o nouă clasă), directoarea liceului şi subsemnatul (dirigintele ad-hoc al fetelor), înarmaţi cu o grămadă de mâncare (toată lumea a contribuit, deci era ceva marfă!), am plecat să-i vizităm pe băieţi. În colonie ne-a fost reţinută şi nouă o baracă pe durata celor trei zile petrecute cu băieţii.
Niciunul nu s-a plâns. Au povestit cu un umor nebun experienţa. O fac şi azi.
(…) Minunata lume veche mi-a servit câteva lecţii de neuitat.
4. În minunata lume veche, am prins cinci imnuri ale republicii. Le voi numi imnurile mele. Le enumăr:
– 1948-1953 – Zdrobite cătuşe, muzica: Matei Socor, versuri: Aurel Baranga;
– 1953-1975 – Te slăvim, Românie, muzica: acelaşi Matei Socor (imnolog de serviciu), versurile: Eugen Frunză şi Dan Deşliu;
– 1975-1977 – E scris pe tricolor unire, muzica: Ciprian Porumbescu, versurile originale: Andrei Bârseanu, versuri modificate: PCR; astăzi, acest cântec este imnul naţional al Albaniei!!!;
– 1977-1989 – Trei culori (cunoscut şi ca Tricolorul), muzica: Ciprian Porumbescu, versuri: Ciprian Porumbescu, versuri modificate: PCR;
– 1990 – până în prezent, Deşteaptă-te, române!, muzica: Anton Pann, versuri: Andrei Mureşanu (Precizez că în 1917 şi 1918 a mai fost imnul Republicii Democratice Moldoveneşti, iar între 1991 şi 1994 a fost şi imnul Republicii Moldova).
Să luăm, de pildă, versurile noi ale Pe-al nostru steag e scris unire. Aflăm, printre altele, că suntem neam de zburătoare: „spre comunism urcăm în zbor” (…) sau măcar alpinişti (…): „Tu, Românie socialistă, / În lume mândră vei sui”. Lucrul este certificat şi în Zdrobite cătuşe: „(…) Prin lupte şi jertfe o treaptă urcăm”. În Trei culori (versiunea nouă): „(…) Se înalţă ca un astru / Gloriosul mei popor” (…).
(…) Se pare că visul nostru tainic a fost dintotdeauna imponderabilitatea.
5. În minunata lume veche, aproape de nicăieri a apărut un termen pe care nu-l cunoşteam: protocronism. Era în anul de graţie 1976 (cred că am aflat de el prin 1977). Termenul îi aparţine esteticianului Edgar Papu şi l-a lansat într-un articol din revista Secolul XX şi apoi în câteva cărţi. Fără să vreau să par doct, nici să-i jignesc pe cei care cunosc noţiunea, am să spun că protocronismul este definit ca un curent ideologic-cultural de afirmare a pionieratului culturii române în aria culturilor lumii sau, după cum spune un cercetător al fenomenului, domnul profesor Florian Roatiş, e vorba despre „vocaţia anticipatoare, de precursorat a literaturii române”. Câteva exemple: Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său, Teodosie ar anticipa literatura barocă în Europa, Dimitrie Cantemir anticipează literatura romantică, Ion Heliade Rădulescu ar fi un antemergător al psihanalizei (vezi Zburătorul), Vasile Alecsandri ar fi cel dintâi exponent al „impresionismului european în poezie”. Nu uităm că îndată după Primul Război Mondial, E. Lovinescu a militat pentru renunţarea la semănătorismele de tot felul, existente în cultura română, şi pentru alinierea literaturii române la valorile literare contemporane prin revista şi cenaclul Sburătorul; mişcarea e cunoscută sub denumirea de sincronism.
Sigur, existau şi alte domenii în care s-a vorbit de priorităţi româneşti: în matematică (Spiru Haret, Octav Onicescu, Gheorghe Ţiţeica), în biologie şi medicină (Emil Racoviţă, Victor Babeş, Nicolae Paulescu), în aeronautică (Traian Vuia, Aurel Vlaicu, Henri Coandă), în sculptură (Constantin Brâncuşi), în cibernetică (Ştefan Odobleja), în muzică (George Enescu).
Protocronismul a fost îmbrăţişat imediat de regimul comunist. Îi creştea rolul şi locul lui Nicolae Ceauşescu, preşedinte-exponent al unei ţări care a dat umanităţii valori inestimabile, pleiade de înainte-mergători.
Până azi, protocronismul cunoaşte noi şi noi puseuri, unele dintre ele bucurându-se de o popularitate greu de înţeles. Din păcate pentru mentorii săi, niciunul nu are anvergura intelectuală a lui Edgar Papu.
În literatura noastră rămân însă o seamă de scriitori din minunata lume veche care nu au nicio şansă de a fi cunoscuţi şi apreciaţi ca valori universale, rămânând, din păcate, de netradus. Cum Dumnezeu să zici în alte limbi de soare pline vorbe sau sintagme de genul: moftangiu, coate goale, maţe fripte, ca să nu mai vorbim de franţuzitul măi, musiu!
6. În minunata lume veche, am studiat cu atenţie scrierile semioticianului francez Roland Barthes. În volumul său Mythologies (Mitologii) din 1957, am adăstat asupra unui articol de două pagini, Critique muette et aveugle (Critică mută şi oarbă). Barthes vorbeşte acolo despre relaţia dintre o anume specie de critici literari şi consumatorii obişnuiţi de literatură. Categoria în cauză este aceea care, vrând să pună în dificultate, recte să desfiinţeze, un scriitor, o grupare de scriitori, a inventat cu o perfidie fără cusur o metodă care mi se pare cumplită: criticul se declară atât de neghiob, încât nu pricepe nimic din textul supus, vezi doamne, ochiului său critic versat. Sigur că aceia care-l cunosc, respectă, admiră pe respectivul vor protesta: Nu, domnule, cum o să fiţi prost! Tocmai dumneavoastră? Păi da, zice repectivul critic, ce, voi aţi înţeles ceva din cartea lui… să zicem… Horia-Roman Patapievici? Nu. Aţi văzut? Hai să vedem ce deducem de aici. Ce spune în crustă otrăvită şi otrăvitoare marele critic intelectual: eu, a cărui meserie este aceea de a fi deştept, n-am înţeles nimic din cartea lui H.R. Patapievici. Or, nici voi n-aţi înţeles. Înseamnă că sunteţi la fel de deştept ca mine. Cu şi mai altfel de cuvinte, luaţi cartea patapieviciană sau, de ce nu?, patapieviciată şi aruncaţi-o. Şi aţi scăpat şi de ea, şi de el. Nu mai e nevoie să faci eforturi bazate pe text.
Iată cum se poate trece de la o complicitate întru neputinţă la o complicitate întru inteligenţă.
Să dăm un alt exemplu din aceeaşi familie: intrăm într-o expoziţie de pictură, de scuptură etc. şi vedem un tablou, o sculptură (mai multe, desigur!), le privim din toate unghiurile şi nu înţelegem. Şi în loc să spunem: îmi pare rău, nu am suficientă cultură (asta nu este o vină!), mă depăşeşte (nici asta!), spunem: nu înţeleg nimic, deci autorul este un tâmpit! Astfel, mi-am pus propria incapacitate la rang de regulă universală de percepţie şi arunc la gunoi toate obrăzniciile, în frunte cu poneiul roz.
Am asistat de multe ori la desfiinţări de soiul acesta în minunata lume veche. Îmi amintesc de campania de presă contra lui Mircea Cărtărescu în revista Săptămâna, condusă de alde Eugen Barbu şi Corneliu Vadim Tudor. S-au publicat articole cu citate trunchiate, scoase din context, cu comentarii de genul Ia auziţi, oameni buni, ce mai zice poetul Cărtărescu! sau Ce să-nţelegem din aşa-zisele versuri (urma un citat)? După asta, au început să publice scrisori de la cititorii fericiţi că, iată, nici intelectualitatea subţire a ţării nu pricepe o iotă din ce scrie ăsta! Nu v-am spus că-i dus cu pluta?
(Fragmente din eseul prezentat cu ocazia Conferinţelor „DILEMA” la Baia Mare, 2-4 octombrie 2025)
Nicolae WEISZ
Material publicat în revista Nord Literar nr. 11-12 (270-271), noiembrie-decembrie 2025