La Neptun, la Casa Scriitorilor. Vară de vară, ne regăseam acolo mereu aceiaşi: Marian Papahagi şi Luci, Adrian Popescu şi Angela, Luci şi Eugen Uricaru, Doina Uricariu şi Paul Drogeanu, Grete Tartler şi Stelian Tăbăraş, Gheorghe Schwartz şi Ileana, Ion Mircea şi Livia, câteodată Dinu Flămând, toţi cu odraslele după noi şi cu un comportament cam tribal. Stăteam împreună la plajă pe locul împrejmuit din zori de Paul Drogeanu: foarte matinal, lucra nisipul în aşteptarea noastră ca un grădinar, îl curăţa şi îl netezea meticulos de parcă se pregătea să ne semene pe toţi în straturi ferite de intruşi. Masa de prânz era şi prilej de pelerinaj de la unul la altul, cu ultima ştire ori vreun mic proiect pentru după-amiază. Ne luam cafeaua pe terasă, tot împreună, prilej de admirat toaletele doamnelor: eram într-o veşnică şi inegală concurenţă cu Ileana Schwartz, care scotea minunăţii din lada de zestre a bunicii. Erau frumoase şi rochiile noastre – Grete şi cu mine aveam tot felul de pânze şi dantele vopsite în degradeuri şi decorate cu petece de catifea ori mărgele de lemn (într-o vară, făcusem furori cu sandalele mele de pânză, ieftine, pe care lipisem macrameuri făcute anume de mama), Doina Uricariu era cea mai tare în bijuterii bogate, grele, parcă împrumutate din vreun sipet de domniţă medievală –, dar Ileana, ei, Ileana apărea înfăşurată în cearşafuri şi perdele din alte vremuri, sidefiu-marmorate, brodate cu migală şi croite cu simplitate antică. Brună şi picantă, cobora treptele ca o împărăteasă, jucând anume distanţa şi contând pe admiraţia noastră cutremurată de invidie… Citeam, pe rând, aceleaşi policier-uri, exerciţiu de limbă franceză, engleză ori italiană, în tempo de vacanţă. Serile le petreceam, fireşte, împreună. Ni se alăturau cei de-o generaţie, Gabriela Negreanu (oscilând periculos între neagră depresie şi veselie nestăpânită), Papilian (repetând cu haz discret de fiecare dată ritualul rafinatului parizian tocmai rătăcit printre muritori de rând) ori Dinescu (mereu în vervă), de pildă, dar ceilalţi ne recunoşteau cercul şi nu-l tulburau. Ana Blandiana şi Romulus Rusan aveau programul lor tainic. Cu cozi împletite copilăreşte, Blandiana ne arunca un zâmbet cald şi o vorbă cu miez, fără să se oprească. Ileana Vulpescu ne onora cu o tacla scurtă şi subţire, de înţeleaptă femeie de lume, dar se retrăgea şi ea curând. Ştefan Bănulescu apărea cu pletele lui rare, pe jumătate pleşuv, ca un condor. Nu se oprea, părea să nu vadă pe nimeni, cu mintea la cine ştie ce dropii. Fănuş Neagu ne saluta ceremonios şi mucalit, trecând spre Cireşica – unde îl aştepta Ion Băieşu –, şi ne răsfăţa ades cu vreun dar rarisim: piersici cât un cap de copil, raci (avea furnizori misterioşi la Casa cea păzită din vecini…). Mare şi alb (nu cobora la plajă niciodată), se străduia să nu ne stea în cale şi reuşea mult mai bine decât Al. Piru, cel cârtitor. Într-o zi, îndată după masa noastră de prânz, „nea Fane” a primit oaspeţi. Eram pe terasă la o poveste cu tâlc cu Dinescu. Nepoţelul lui Petre Bucşa s-a apropiat de noi cu sufletul la gură: „Nenea Mircea, dă-mi, te rog, cinci lei să-mi iau pepsi”. Mircea i-a întins o hârtie de douăzeci și cinci: „Vezi, mă, să-mi aduci restu’”. După o vreme, noi tot la poveşti. Mircea îl vede pe puşti trecând şi-l ia la rost: „Unde-i restul, mă?” „N-a rămas rest, nenea, că i-am luat şi lui domnu’ Cămătaru pepsi că mi-a dat autograf!” Atât i-a trebuit lui Dinescu. S-a dezlănţuit, sufocat, doar pe jumătate în glumă, vorbindu-ne nouă, tuturor: „Adică stăm aici sub nasul lor, al puştilor, zi şi noapte, toată floarea cea vestită a scriitorimii în viaţă şi nu ne cere unu’, de sămânţă, autograf?” Adică bea Cămătaru pepsi pe banii lui, ai lui Dinescu? S-a răcorit doar când şi-a dat seama că puştimea, adunată roată atrasă de zarvă, îl privea lung, neînţelegând deloc, se vedea de la o poştă, ce-l roade…
Astfel de mici întâmplări ne ocupau zilele şi le făceau să pară/să fie pline. Ba dispărea Andreea, gâgâlicea de doi ani a Doinei Uricariu, şi ne punea pe toţi pe jar, până o descopeream, într-un târziu, urcând de-a buşilea treptele de piatră spre Casă. Ba ne luam la întrecere care reuşeşte să-l convingă pe prâslea lui Uricaru – coborât printre noi cu un peltic accent moldovinesc de la bunicii din Bacău –, să-şi dea jos hăinuţele de pe el şi să încerce apa mării. Ana Stanca, domnişorica de patru ani a Gretei Tartler, îi şoptea împăciuitor la ureche că ea nu are nevoie de „pozară” („pozarii” cutreierau toată ziua plaja în căutare de muşterii pentru instantanee bronzate, la concurenţă cu „clătitarii”), că ele au, nu-i aşa, cuvintele. Tatăl, Estrel Tăbăraş, cioplea tacticos amulete din pietre de mare. Într-o vreme, dăduse molima în noi: colindam toţi plaja cocoşaţi, în transă, în căutare de „pietre rare”, sub privirile bănuitor-intrigate ale „străinilor”.
Într-o vară, Laura, fiica mea, şi Ioana Uricaru, sătule să mai zacă la soare, cu neastâmpărul celor doisprezece ani ai lor, m-au întrerupt din lectura toropită şi mi-au cerut o idee: ce să (mai) facă? În acel an, Ghiuri Schwartz venise de la Arad cu un trofeu: o rudă de salam de Sibiu. Mândru de achiziţie, ne povestise tuturor că-l ţineau de merinde pe drum, la întoarcere – Gioni, băieţelul lor cel blond, nu mânca altceva. Îl atârnase în balcon, la etaj, şi-l păzea ca pe ochii din cap. La Casă, graţie şi lui Acsin, administratorul, se mânca neînchipuit de bine, însă în ţară nu se mai găsea aproape nimic „la liber”. Aşa că, în ciuda bunătăţilor cu care ne ospătam, salamul lui Ghiuri rămânea un personaj.
Ei, bine, cum tocmai citeam un spumos roman poliţist, nimic mai firesc decât să-mi treacă prin minte comèdia: „Şterpeliţi salamul, să vedem cum reacţionează”. Zis şi făcut. Prinse de joc, fetele au încropit rapid un plan: au zărit la recepţie o pompă de bicicletă lăsată, cu bilet de mulţumire, pentru Ghiuri. Cum totul se întâmpla ca în familie şi nu dispăruse niciodată nimic, deşi cheile erau lăsate vraişte, au cerut degajat pompa s-o ducă înăuntru, cu aerul că ştiu exact ce fac. Au luat cheia, au intrat în garsoniera cu pricina, au luat salamul cel ancorat cu sfoară de balustradă, au lăsat pompa pe pat şi au ascuns prada în dulapul lui Uricaru. Apoi s-au întors pe plajă, mustăcind, şi au stat cuminţi la soare. La ceasul amiezii, ne-am ridicat tabăra şi am pornit încet spre Casă. Şi atunci s-a dezlănţuit furtuna. Toată Casa vuia: a dispărut salamul lui Schwartz! Catastrofa era teribilă. Gioni urla ca din gură de şarpe, Ilenei i se făcuse rău de supărare şi se încuiase în baie, Ghiuri se plimba de la unul la altul întrebându-se furibund cine a putut face un lucru atât de odios. Toată lumea era indignată. Misterul era de nedezlegat. În vânzoleala generală, salamul a fost scos din dulap şi agăţat de mânerul uşii lui Ghiuri, spre seară. Vestea cea mare a făcut imediat înconjurul Casei. Toată lumea era fericită. Nimeni nu mă bănuia, iar fetele jucau tare, cu îndrăzneala, în fond, a nevinovăţiei. Oricum, fusese o glumă…
N-a ştiut nimeni niciodată adevărul. Târziu, prin ’98, Ghiuri a venit la Cluj cu treburi. Ne-am întâlnit la Filială. „Vreau să-ţi spun ceva”, i-am zis. „Ştiu”, a răspuns. „Ce ştii?” „Că tu ai fost cu ideea.” „De unde ştii?” Ioana îi spusese de foarte curând lui Uricaru, iar acesta, lui. „De altfel, a adăugat el, am avut de mult o bănuială că despre tine e vorba. Trebuia să fie cineva deasupra oricărei bănuieli şi, mai ales, nevinovat, în fond…” De adăugat imediat că întâmplarea a devenit folclor – în volumul Marea scriitorilor, un tânăr povestește totul ca și cum lui i s-ar fi întâmplat…
La încheierea seriilor, se ţineau baluri (câteodată, mascate) cu concursuri şi tombole („Tombola nejî”, anunţa afişul colorat, amintind, fireşte, de celebrul cântec despre zăpezi melancolice al lui Adamo), foarte gustate de toată lumea. Toţi copiii primeau diplome, semnate de toţi scriitorii prezenţi, pentru cele mai închipuite merite. Laura le mai are încă. Se dansa, se glumea, se râdea în hohote de catrenele cu adresă (eu păstrez unul de la Fănuş Neagu, drept consolare că, după o vizită de o zi la Varna, m-am întors înfrântă – bulgarii nu mă lăsaseră să cobor pe nisipurile de aur; adusesem, în schimb, ceaiuri englezeşti pentru degustarea cărora Gusti Buzura stabilise ritualuri şi porţii stricte, căci descoperise că o ceşcuţă te remonta miraculos, mai ceva ca o alergătură chinuită prin nisip). La balul din „anul salamului”, plutea, parcă, în aer o eliberare în plus.
Irina PETRAȘ
Material publicat în revista Nord Literar nr. 10 (269), octombrie 2025