Deși îmi repugnă referirea la mine însumi, confesiunea, lirismul, cred totuși că este necesar ca despre mine, ca personaj cultural, ideologic, să recunosc că, deși sunt născut chiar în miezul războiului (6 ianuarie 1943) și că deci am trăit, pot spune, exclusiv în postrăzboi, cu toate acestea afirm peremptoriu că aparțin lumii românești interbelice. Raportarea mea la realitatea de după Războiul Mondial, una de stânga și de extrema stângă, a liberalismului și cea pretins proletară, două dictaturi, una mascată și cealaltă brutală, a fost una nu doar a neaderenței, ci chiar a unei ostilități, deși prudente ca manifestare publică, totuși radicale. Astfel că viața mea intelectuală a fost cea a descoperirii continue a adevărului în radical răspăr cu tezele politice oficiale, exclusiv minciuni de la un capăt la altul. Aceasta îndeosebi pentru că desfășurarea ca intelect a oficialităților avea pretenția de a domina în exclusivitate printr-o fără de margini și cum nu se poate mai nerușinată propagandă. Totul, dar chiar absolut totul, era rezultatul strădaniei de a stabili ei, exclusiv ei, care era adevărul în științe, în viața politică, ba chiar și în viața diurnă, în flagrant contrast cu ceea ce era evident pentru oricine. Astfel că viața mea, ca și aceea a concitadinilor mei, era o continuă dublură între ceea ce susțineau oficialitățile în educație, în politică îndeosebi și în cotidian, și ceea ce noi chiar trăiam. Această neaderență la timpul ideologic, trăită într-un soi de clandestinitate, a fost una fără egal ca minciună și chin. Se spune că inteligența unui om este echivalentă cu capacitatea lui de a se adapta mediului în care îi este dat să viețuiască, dar din acest punct de vedere trebuie să recunosc că mi-a lipsit acest talent. Inapt complet să mă adaptez, am fost astfel iremediabil prost, de-a dreptul idiot. Voi da două exemple de o astfel de dedublare în care am eșuat și la care se adaugă irepresibilul sentiment de vinovăție din trecutul mort al vieții mele.
Mai întâi, să relatez un episod din trecerea mea prin Liceul „Barițiu” din Cluj, unde am avut eminenți profesori formați în trecutul regim de dinainte de invazia comunistă asupra țării. Aceștia nu doar că nu erau infestați cu noua ideologie prelucrată de dictatură, dar ei au detectat repede că aveau în mine un fidel al lumii vechi. Exemplar este în acest sens cazul profesorului de istorie Dumitru Roșcău, care, timp de patru ani cât mi-a fost dascăl, a avut ingeniozitatea de a mă ocroti, ferindu-mă de lepra regimului care îl obliga la materia istorie pe care ne-o preda să folosească exclusiv un renumit și detestat manual al dictaturii ideologice. Utiliza un șiretlic: totdeauna punea și câte o întrebare cu privire la tema lecției de istorie, întrebându-ne despre un eventual ecou literar al aceleia. Răspundeam mereu, beneficiind astfel de o notare maximă. Dar odată mi-am dezamăgit profesorul, fiind vorba de Horea, faimosul răsculat. Am dat tot felul de răspunsuri, unele celebre, altele obscure, dar ele îl nemulțumeau, insistând să mai caut în memoria mea. De fapt, el își dorea mai mult ca sigur să îi pronunț numele lui Aron Cotruș, autor al unei evocări, pot spune geniale, a eroului din țara moților, poet acut anticomunist, aflat atunci în exil la Madrid. Din necunoaștere, nu i-am pronunțat numele, salvându-ne pe mine și pe profesor de la o posibilă pedeapsă politică.
Altădată, beneficiam de prietenia actorului și poetului Emil Botta, care mă vizita undeva unde lucram într-un birou. Ne înțelegeam fără cuvinte, numai din priviri. Venea întotdeauna însoțit de un domn voinic, corpolent, pe care insista să mi-l prezinte, accentuând cuvintele cu care mi-l identifica: domnul actor Ionescu-Ghibericon. Dar pentru mine, numele acesta nu însemna nimic special, era mai degrabă al unui anonim. Speranța lui va fi fost aceea ca eu să înțeleg că mă punea în fața unui fapt excepțional, presupunând că știu că insul era nimeni altul decât fratele lui Nae Ionescu, din ale cărui cursuri (patru la număr, câte erau până atunci tipărite) tocmai izbutisem să-mi procur două dintre anticariatele bucureștene și le citeam cu nesaț. L-am dezamăgit grav prin neștiință pe el ca ceva mai înainte pe profesorul meu de istorie. Nu am făcut întotdeauna față acelei vieți în clandestinitate, specifice dictaturii.
Ion PAPUC
Material publicat în revista Nord Literar nr. 10 (269), octombrie 2025