Petru Dumitru a trimis la Istanbul doar 20 yak (2.000.000) aspri, cu restul fugind în Transilvania1. Valoarea reală a tributului muntean în 1589 scăzuse aproape la jumătate față de nivelul anului 15742.
Se știe că, „din punct de vedere al dreptului islamic de rit hanefit, practicat de otomani, lumea era împărţită în două: dâr al-Islam («Casa Islamului» sau a mahomedanilor) şi dâr al-harb («Casa războiului» sau a duşmanilor Islamului). Ţările tributare intrau, pentru cei mai mulţi «teoreticieni», într-o a treia secţiune, provizorie, anume dâr al-‘ahd («Casa păcii» sau «Casa pactului»)”3. Regimul de dâr al-‘ahd aplicat în Ţara Românească – dar și în Moldova, şi în Transilvania – presupunea autonomia lor, deţinerea tronului de către un principe pământean, de regulă din familie princiară, păstrarea instituţiilor politice, administrative, militare, judecătorești şi ecleziastice. Domnul era ales de boieri (în Transilvania de dieta) şi confirmat de sultan. Consolidarea dominaţiei otomane a adus însă cu sine încălcarea de către sultan a acestui obicei, padișahul numind şi mazilind domni, neglijând, în cele mai multe dintre cazuri, părerea boierilor. Scaunul domnesc revenea pretendentului care plătea mai mult. Autonomia Ţărilor Române era recunoscută prin ahidnamelele (capitulaţiile) emise de sultan. Statutul de principat/voievodat tributar a fost acceptat pentru Ţara Românească după 1420 şi accentuat în 14624.
În a doua jumătate a secolului al XV-lea, Poarta Otomană, care se socotea moștenitoare legitimă a Imperiului Bizantin, a dus o politică de aducere sub ascultarea sa a vasalilor Bizanțului. Ea a cucerit Serbia (1459), sudul Greciei (1460), Bosnia (1463) și alte teritorii balcanice, încercând să se impună și la nord de Dunăre. Aici însă a întâmpinat rezistența războinică a lui Vlad Țepeș, aliat cu Ungaria. De aceea, în 1462, sultanul l-a impus la tronul Țării Românești pe Radu cel Frumos, domnitor obedient. Ar trebui presupus că acestea erau vremurile când a fost impus tratatul? Sau poate timpul lui Radu de la Afumați? Cristina Croitoru atrage atenția că „în seria «Tratatelor vechi» se includ și alte documente cu o importanță majoră, care au rămas drept mărturie a relațiilor diplomatice de la acea perioadă. Acestea sunt atestate și pe vremea lui Radu cel Mare (sfârșitul sec. al XV-lea), când cronicile vorbesc despre ahidnameaua acordată de Baiazid al II-lea [1481-1512]”5. Cum asemenea tratate cu Poarta sunt deci cunoscute cel puțin din vremea lui Mircea cel Bătrân și, respectiv, a lui Radu cel Mare, nu este de mirare că ele puteau fi comprimate sau încurcate; cu atât mai mult cu cât, poate, capitulația din timpul celui de-al doilea domnitor reitera unele dintre – sau toate – prevederile întâiului tratat, marcând continuitatea unor raporturi politice între părți.
Destul timp istoricii s-au îndoit până și că asemenea tratate scrise și parafate au existat cu adevărat. Pesimismul lor nu s-a confirmat însă. Într-un raport rezumativ (telhis) al marelui vizir către sultan, din sec. al XVI-lea sau al XVII-lea, căruia nu i s-a putut însă preciza data exactă, se susține cererea domnitorului Țării Românești de a i se acorda și lui, la fel ca domnitorului Moldovei, un ahd-name (un tratat): „Să ni se acorde și nouă carte de legământ, ca răsplată pentru cinstea și slujba noastră”6. Documentul atestă nu doar că inițiativa obținerii unei garanții scrise asupra statutului țării venea dinspre partea română, ci și că sultanul a dat curs cererii. El pare să sugereze că anterior acestui act scris domnitorii Țării Românești nu ar fi deținut niciun angajament scris din partea sultanului, prioritatea obținerii acestuia fiind a domnitorului Moldovei. Cum însă documentul evocat este relativ târziu, din sec. al XVI-lea sau chiar din veacul al XVII-lea, este de crezut că vechiul tratat se pierduse, nu mai era în vigoare sau că el trebuia confirmat prin includerea (sau eliminarea) anumitor clauze. Ahd-name-aua respectivă a devenit astfel o realitate juridică cu consecințe imediate în relațiile turco-valahe. Alături de tratate însă, din categoria actelor cu consecințe juridice semnificative pentru aceste raporturi trebuie considerate și scrisorile imperiale (name-i hiimayun), diplomele de investire sau de confirmare (berat) și firmanele acordate sau adresate domnitorilor.
Veniamin Ciobanu cădea de acord cu Tahsin Gemil că, „din perioada lui Süleyman Magnificul, când au fost stabilite «forma și conținutul suzeranității otomane în țările române… regimul de dar-ul-ahd a fost interpretat… în sens deosebit de restrictiv»”7. Începând cu a doua jumătate a veacului al XVI-lea şi până la 1877-1878, ţările, apoi Principatele Române (titulatura exactă „Principatele Dunărene”) de la 1774 au intrat sub statutul de vasalitate a Imperiului Otoman.
Dar „înainte de a putea fi eliberat de acolo, s-a hotărât printr-un tratat că prinții Valahiei vor fi numiți de acum înainte Voievozi, că ei vor trebui să plătească pe an o sută de mii de țechini de aur împăraților Greciei, că patru din cele mai mari cetăți de pe apa Dunării vor primi garnizoană de Turci, ca pentru îndeplinirea acestui tratat fiul mai mare al prinților Valahiei va locui necontenit în stăpânirea și serviciul împăratului și că, murind tatăl, fiul va fi învestit în stăpânirea și țara aceasta de către împărat, luându-i jurământul pentru veșnica observare a acestui tratat”8. Condițiile impuse prin tratatul respectiv sunt menționate cu claritate: suveranii independenți de până atunci devin acum voievozi, dobândind astfel un statut inferior celui regal, subordonat sultanului. Se stipulează valoarea tributului anual care să le asigure pacea dinspre turci (100.000 țechini). Studiile recente nu se referă la pretenția de regalitate a domniei Țării Românești. „Țările române, «Valachia» și «l altra Valachia», au fost conduse de un domn și voievod (principe, duce, palatin – în documentele redactate în limba latină) și gospodar (în toate documentele slavone)…”9
Atunci când Petru crede că prin tratatul evocat și-au pierdut domnitorii Țării Românești calitatea regală, devenind – prin impunere străină, de „sus” – numai voievozi, el trimite, probabil, la abandonarea intitulației proclamate de Mircea cel Bătrân, cea adoptată începând cu finalul anului 1406 și păstrată până la finalul domniei sale: „Eu, întru Hristos Dumnezeu binecredincios și binecinstitor și de Hristos iubitor și autocrat, Io Mircea mare voievod și domn din mila lui Dumnezeu și cu darul lui Dumnezeu, stăpânind și domnind peste toată Țara Ungrovlahiei și a părților de peste munți, încă și către părțile tătărești și Amlașului și Făgărașului herțeg și domnitor al Banatului Severinului și pe amândouă părțile pe toată Podunavia, încă până la marea cea mare și stăpânitor al cetății Dârstorului”. Titlul s-a modificat deja în vremea lui Radu Prasnaglava (1420-1422, 1427), despre care se crede că ar fi fost ultimul voievod al Țării Românești care mai deținea controlul asupra Banatului de Severin, al teritoriilor tătărești (sudul Basarabiei) și al zonei de ieșire la Marea Neagră, așa cum reiese dintr-un act din 1 iunie 1421: „Io Radu mare voievod și domn, din mila lui Dumnezeu și cu darul lui Dumnezeu, stăpânind și domnind peste toată Țara Ungrovlahiei și al părților de peste munți, încă și de către Părțile Tătărăști și Amlașului și Făgărașului herțeg și domn al Banatului Severinului și al Podunaviei, până la Marea cea Mare”. Ceea ce rezultă de aici este că unele dintre alterările suferite de titlul domnesc au survenit din alte pricini decât presiunile turcești (pierderea Severinului, de pildă, în raport cu regalitatea ungară). Degradarea situației în materie de stăpânire asupra pământului a însemnat și degradarea calitativă a titlului. Dar este adevărat că intrarea silită în vasalitate față de turci a adus degradarea titlului voievodal, făcând din acesta, în timp, echivalentul unui pașă cu două tuiuri. (O excepție a constituit-o cazul lui Gheorghe Duca, care în anul 1681 a fost numit de sultan hatman al Ucrainei ajunse sub suzeranitate otomană, primind astfel încă un tui – o coadă de cal alb prinsă pe o lance – dobândind astfel trei tuiuri.)
Titlul voievodal nu avea însă nimic de a face cu vreo origine turcă. Acest titlu, de origine slavă, a fost doar adoptat de turci în relațiile cu domnitorii români din Țara Românească și din Moldova, probabil tot ca o concesie față de vechile instituții în uz ale țării și ca încă un mod de recunoaștere a autonomiei celor două țări prin titulatura domnească utilizată în mod curent.
Este foarte posibil ca în legătură cu titlul atribuit strămoșului ilustru evocat Petru să fi consultat lucrări istorice turcești, precum o cronică intrată mai de curând în atenția istoriografiei române: „Manuscrisul se găsește în Biblioteca Moscheei Nuruosmaniy din Istambul, reprezentând cronica lui Kemal-Pașazade. Deși cronica păstrează același demers, tipic cronicarilor turci în relatarea evenimentelor, amintește de riposta domnitorului Mircea cel Bătrân în sudul Dunării, caracterizându-l totodată pe domnul român ca fiind: «Regele regilor din țările creștine pe vremea sa»”10. Autorul, cunoscut și ca Ibn Kemal, numele său real fiind Șemseddin Ahmed (1469-1534), a fost solicitat de sultanul Baiazid al II-lea (1481-1512) să scrie în limba turcă, spre a fi înțeleasă de oricine, o istorie otomană: ‚Tevārīh-i-i Āl Osman (Cronicile Casei lui Osman). Lucrarea relata trecutul de la întemeierea statului otoman până după bătălia de la Mohács (1526), dedicând fiecărui sultan câte un caiet separat și întrunind astfel opt caiete. Relatarea sa, interesată mai ales de evenimentele politice relatate cronologic, se oprea în 1510, dar sultanul Soliman Magnificul l-a rugat să își continue opera. În aceste condiții, nu este deloc exclus ca Petru Dumitru să fi avut acces la vreo copie a istoriei respectivului autor, căutând și acolo datele necesare susținerii cu succes a propriei cauze și, de fapt, a cauzei domnitorilor români. Convingerea sa că un predecesor direct al său a putut fi rege în toată puterea cuvântului pare să indice un asemenea izvor.
- Mihai Maxim, „Haraciul Moldovei și Țării Românești în ultimul sfert al veacului XVI”, în SMIM, vol. XII, 1994, p. 29-30.
- Ibidem, p. 32.
- Ioan-Aurel Pop, „Independența nu este o caracteristică a Evului Mediu, ci a Epocii Moderne și Contemporane”, la: https://basilica.ro/acad-ioan-aurel-pop-independenta-nu-este-o-caracteristica-a-evului-mediu-ci-a-epocii-moderne-si-contemporane/
- Ibidem.
- Cristina Croitoru, „Relații diplomatice între Imperiul Otoman și Țara Românească”, la: https://www.edusoft.ro/relatii-diplomatice-intre-imperiul-otoman-si-tara-romaneasca/
- Tahsin Gemil, Relațiile țărilor române cu Poarta otomană în documente turcești (1601-1712), București, Direcția Generală a Arhivelor Statului, 1984, p. 68, doc. 1.
- 7. Veniamin Ciobanu, „Titluri atribuite principilor Transilvaniei, domnilor Moldovei și Țării Românești, expresie a statutului lor juridic (secolul XVII)”, în AIIAI, XXXIV, 1997, p. 23. Citatul din Tahsin Gemil.
- Nicolae Iorga, „Rătăcirile în Apus…”, loc.cit., p. 295.
- Marcela Ifrim, „Statutul dinastic în Țara Moldovei (prima jumătate a secolului al XVI-lea)”, în AIIAI, XXXIV, 1997, p. 2.
- Ibidem.
Ovidiu PECICAN
Material publicat în revista Nord Literar nr. 10 (269), octombrie 2025