Primită de critică cu succes și premiată, cartea1 managerului Revistei de Cultură Nord Literar, doamna Dana Buzura Gagniuc, este un bun prilej de recuperare artistică a Berinței și totodată un pios omagiu adus memoriei marelui romancier Augustin Buzura.
Alcătuită din 23 de capitole și situată la intersecția dintre stiluri (beletristic, memorialistic, jurnalistic, epistolar), „alcătuirea fragmentară” (p. 11), cum o numește semnatara prefeței, criticul literar Delia Muntean, se dovedește a fi o scriere postmodernă, nu numai prin inserția de citate din opera lui Augustin Buzura, dar și prin atașarea într-unul din ultimele capitole a scrisorilor marelui romancier, adresate părinților în perioada decisivilor ani ai studenției.
În intenția de a salva de la nimicnicie Berința de altădată, sat românesc, de pe teritoriul Cetății de Piatră, unde au văzut lumina lumii toți cei din familia Buzura, Dana Buzura Gagniuc apelează, ca un priceput prozator, la proiectarea în cuvânt a acelui topos nestricăcios al imaginii satului, cuibărit mai întâi în neștiutele unghere ale sufletului, acolo unde nu-l va scurma niciodată rugina și nu-l vor roade moliile. Naratoarea, ascultând poveștile satului „pentru ca timpul să n-apuce să le estompeze de tot” (p. 45), alcătuiește o inedită carte care, așa cum opinează prefațatoarea, „constituie și un dialog cu trecutul, cu un mod de a fi” (p. 7), un roman despre „locul de unde (Buzura) n-a plecat niciodată”, în care Berința Danei este diferită de Berința marelui scriitor. Prin urmare, chiar dacă autoarea apelează la tot felul de citate din cărțile unchiului („când mi-e dor de mine (…), fug desculță la Buzura”), acest Macondo maramureșean rămâne unic. Rămâne diferit de cel al unchiului prin însuși faptul că Augustin nu numai că se numără printre personajele acestei cărți, dar lui i se dedică mai multe capitole. Totodată, universul artistic al acestui roman îl completează pe al unchiului, în măsura în care Berința participă la un prototip sau în măsura în care naratoarea regăsește ca pe-o comoară „intensitatea cu care a trăit” cândva sau cu care a recuperat trecutul îndepărtat, ca modalitate „de a participa la real“ şi de „a face ca lucrurile să capete sens”2. Făcând apel la memoria involuntară, domnia sa reiterează imagini-cheie ale copilăriei, în care locurile pline de semnificații sunt cele în care s-au născut, au trăit și au trecut la cele veșnice oamenii unui timp căzut în istorie (istud tempus), dar care, primind botezul ficțiunii, ca personaje, au devenit nemuritori. Acel nimb al nestricăciunii, în care se văd cunoscutele locuri ale satului și locuitorii lui conferă savoare și miraculos povestirilor. Berința acelor timpuri, de multe ori nu prea generoase, eventual dominate de frică, împiedicate de neputința de a vorbi sau blocate chiar în surghiunul lipsurilor, și ei, oamenii, viază prin ficțiunea poveștilor cu ierni grele, cu nămeți mari, cu frica de lupi, cu spaima de perceptorul Țurți ș.a. Netimpul poveștilor care „vin când le vine rândul, printre altele, printre șiruri de discuții, când praful alege să se ridice de pe amintiri, de pe chipuri și imagini” și al poveștilor cu povești oferă instanței narative prilejul de a trece toate faptele prin pasta ficțiunii și de a primi botezul artei cuvântului. Oamenii de atunci (istud tempus) ai Berinței, în narațiune, devin personaje, iar prin arta scrierii, ele pot fi mai rezistente decât însuși autorul lor, așa cum afirmă Nichita Stănescu despre eroii lui Homer: „Ulysses a fost întotdeauna cu mult mai viu decât Homer”, el „trăiește precis și are o mare răspundere față de lume”3 .
Apele se despart în momentul în care clivajul dintre mimesis și poesis devine ireconciliabil, problema de recuperare a realității istorice devenind o problemă a reflexibilității. Toate acestea depind de prima instanță speculară, adică de povestea în poveste. Metadiegeticul include o rejucare a unei anumite scene. Demersul narativ își creează propria oglindă, iar prin mise en abyme se multiplică oglinzile în care este văzut personajul. Spre exemplu, pregătită în povestirea-ramă în care narează despre „cărările întunecoase și pline de mister”, despre faptul că „existența noastră se derula sub semnul lupilor, al fricii pe care poveștile cu lupi ne-o induceau” și despre aluzia la decupajul din Recviem pentru nebuni și bestii al lui Augustin Buzura, în care se spune că „într-un târziu, (lupii) au luat-o la fugă, ceea ce însemna că lupii nu erau adevărați, ci diavolii le împrumutaseră chipul” (p. 73), relatarea Mamei despre un lup care trecuse „pe sub geamul casei noastre vechi de pe ulița Dâmburilor, pe vremea când eram noi mici” (ibid.), despre „nepotu’ Gheorghe, ginerele cumătrii Mărie a Rujii, vecinul nostru, miner, căruia mama i-a botezat băieții”, despre faptul cum „într-o dimineață a văzut urmele haitei prin pădurea dintre Berința și Făurești” (p. 74), devine și mai convingătoare când este confirmată de protagonist în stil direct: „Pe vremea aceea, eram fecior și veneam pe jos în Berința prin pădure. Dacă în noaptea aceea aș fi trecut prin locul acela din pădure, așa cum am vrut, n-aș mai fi fost. Dimineața, pe cărare, am văzut toată zăpada tăvălită, semn că pe acolo a trecut haita” (p. 74). O ultimă oglindă în care se reflectă narațiunile despre lupi este un citat din Vocile nopții, inserat pe aceeași pagină: „mari haite de lupi se adunau acolo la cruce și, ceasuri întregi, asmuțiți de lumina aspră, de gheață a lunii, urlau împreună” (p. 74), ceea ce confirmă faptul că poveștile, chiar dacă uneori sunt exagerate, pornesc de la fapte reale. Rolul inserării citatelor nu este numai acela de a confirma cele relatate în poveștile derulate în capitolul respectiv, ci și acela de a pune într-o nouă lumină pasaje din romanele lui Buzura. De a proceda, evident, la o lectură în lectură.
„Demersul recuperator” (p. 9) al acestei cărți, diferit de al lui Augustin, plămădește personaje care, deși sunt inspirate din viața acelorași oameni reali, prind un alt contur, devenind și de această dată adevărați eroi de roman, cu firi puternice, fiecare cu istoria sa și cu psihologia sa.
Unul dintre cele mai palpabile personaje ale cărții este Mama Bună sau Anuca Buzura, cum este cunoscută, pe care autoarea o vede ca pe „o flacără neagră, mereu îmbrăcată în haine închise la culoare, cu o feminitate de care nu era conștientă”, cu trăsăturile morale fie punctate categoric, printr-o suită de epitete: „superstițioasă, reținută, echilibrată, înțeleaptă”, fie printr-un exercițiu de deducție: „N-am văzut-o niciodată plângând, dar nici râzând în hohote”. Cea mai puternică expresivitate a feței o aveau ochii: „La ea, ochii, incredibil de negri, făceau totul: vorbeau, impuneau, râdeau, certau, interziceau”. Între povestitoarele satului, Mama Bună excelează: „Ea însăși a fost o bună povestitoare, ce exploata de minune strategii de ademenire a ascultătorului”. La fel de bine realizat și la fel de complex este personajul Tata Moș, Ilie Buzura, un om „glumeț și ironic”, cu o „putere fizică aparte, de care mulți se temeau”. Paradoxal, el era, în același timp, capabil și de multă iubire: „Iubea obsesiv florile și animalele, cânta tulburător și dansa minunat, semn că acolo, în interiorul acelui om de-o forță neobișnuită, erau și patimă, și durere, și sensibilitate, și furie, și mult mai mult loc pentru dragoste”. Un personaj aparte îl constituie Onița lui Ciupei care „va rămâne un mister” și pe care „mi-o imaginez inconștientă de propria frumusețe, sălbatică, aspră, abrutizată de mediul extrem de dur în care a trăit, pătimașă, dominantă”. În construirea acestui personaj, autoarea „nu poate trece de imaginea Mamii Bune”, urmând cu o sporită sinceritate să deducă din spusele bunicii care erau trăsăturile străbunicii de care se îndrăgostise un inginer englez, adevăratul tată al lui Tata Moș. Doar crede că „Onița n-a fost brunetă, nici mărunțică. N-avea cum să semene cu Mama Bună. Femeile din familia Buzura erau corpolente, șatene, cu tenul alb și ochii verzi. În familia Micle, cu toții erau bruneți cu ochii negri” (p. 156).
Revigorarea toposului rural, ca spațiu încărcat cu aerul poveștilor miraculoase, prinde viață prin individualizarea anumitor locuri, cum ar fi pădurea Mânânțușului, tăul Ruzalii, Groapa Bdirăului, valea Cursă, părăul pocăitului, huciul Miziroiului, casa, Coasta Popii, mormintele copiilor nebotezați ș.a., toate devenite veritabile „vehicule sau embleme ale principiilor metafizice”4, așa cum este și nucul copilăriei de pe Coasta Popii, spațiu „al libertății noastre”, comparabil cu salcâmul, acel axis mundi din Moromeții lui Marin Preda. La fel, un loc aparte, aproape decisiv în acest areal al Berinței, îl are amănuntul semnificativ. Lada de zestre „imensă, vopsită în negru, cu modele geometrice încrustate în lemn”, care era obiectul de joacă al celor două fete, Dana și Daniela, „strănepoata preotului Gheție” (p. 88), alături de care „cutiile lu’ Mama” cu întreaga galerie de cutiuțe, de pungi, de saci, de plicuri „cu obiectele firești și necesare într-o casă”, de dulapul din dormitor care „era ca un oraș care mi se deschidea doar la sărbători” (p. 184), sunt pline de semnificații, deoarece o lasă pe femeia matură de acum să descopere întreaga încărcătură emoțională și toate vibrațiile posibile acumulate Atunci. Abia în acel moment privitorul conștientizează că acele obiecte par a vorbi asemenea oamenilor, având fiecare o poveste a lui. Căutându-le, protagonista se vede aleargând după emoționantele lor povești, „pentru ca timpul să n-apuce să le estompeze” (p. 45), convinsă totodată că parte din viața ei este acolo, în ele. „Poveștile acelea” protagonista cărții le simte „tot mai evanescente, ca și cum s-ar pierde în fundul fântânilor, încă vii, ale lui tata Moș” (p. 45).
Așa cum autoarea prezentei cărți ar vrea să discute cu Augustin probleme de estetică: „Mi-aș fi dorit să fi vorbit de amestecul de real și fabulos din viața Berinței și din viața cărților sale, în care mitologia acestui spațiu se amestecă bizar și deopotrivă fericit cu realitatea” (p. 193) sau simte „în spatele tuturor personajelor și poveștilor lui Buzura un plan secund, profund, uneori întunecat, apăsat, în care se petrecuseră deja lucruri grele, grave, fundamental decisive pentru destinul personajelor” (p. 191-192), tot așa simte și cititorul acestui roman „un plan secund” al sufletului autoarei, așa cum ea însăși mărturisește: „Dacă nu pui ceva din tine, nu cred că iese, nu are viață, nu are suficientă credibilitate (…) E suflul tău, aerul care-a trecut prin sufletul tău mai întâi” (p. 191).
Scriind această carte, Dana Buzura Gagniuc nu numai că salvează prin scris „locul de unde Buzura n-a plecat niciodată”, dar aduce în fața cititorilor personalitatea romancierului care, pentru noi, unii dintre tinerii prozatori, a fost un înaintemergător, un adevărat mentor.
- Dana Buzura Gagniuc – Buzura la Berința- Locul de unde n-a plecat niciodată, Editura Școala Ardeleană, 2024.
- Mircea Eliade, Oceanografie, Editura Humanitas, 2013.
- Nichita Stănescu, Fiziologia poeziei, Editura Eminescu, 1990, p. 60.
- Ioan Petru Culianu, Mircea Eliade, Editura Nemira, 1995, p. 51
Nicolae SUCIU
Material publicat în revista Nord Literar nr. 10 (269), octombrie 2025