Cu mulți ani în urmă, l-am cunoscut la Bistrița pe profesorul ieșean Valeriu Stancu, care conducea Colocviile Internaționale „George Coșbuc”, rămânând fidel acestora de la început până în octombrie 2025, când Colocviile au ajuns la ediția 41, iar el la ediția 75. De fiecare dată când ne-am întâlnit sub aceste generoase ediții, m-a surprins cu noutățile pe care ni le aducea în tolba personală plină de premii, cancanuri și justificări rebele, dar, mai ales, plină de cărți noi, pe care ni le dăruia cu aerul unui nabab mărinimos. De fiecare dată, imaginea lăsată strălucea altfel: învelită în vers, împachetată în revolta publicistului, hrănită din pasiunea hidalgului pentru lupte dinainte pierdute, cu irizări scânteietoare ale dramaturgului absurdist sau ale romancierului nesățios de formulele reverberațiilor insolite și insolitare. Frânturi și reminiscențe livrești se amestecă permanent într-un mozaic de formule și soluții carnavalești de o extraordinară vivacitate. Un spirit viu, de zeflemist și ironist insațiabil acoperă straturi după straturi de experiențe hilare sau sarcastice, contopite în structura unui eu de mare iubitor de adevăr, dreptate și slujitor al adevărului și al frumosului.
Pentru el, al cărui teren de activitate s-a lărgit continuu, poezia și critica de poezie și-au dat mâna în personalitatea sa generoasă și prietenoasă, deschisă tuturor limbilor lumii și poeziei de calitate, pe care a căutat s-o cunoască la surse, adică la colocvii și manifestări literar-culturale desfășurate în cele mai multe dintre țările mapamondului, precum Franța, Belgia, Italia, Elveția, Germania, Spania, Portugalia, Croația, Macedonia, Serbia, Turcia, Israel, Canada, Mexic, Ucraina, Columbia, Venezuela, Egipt, Algeria, Tunisia, Nicaragua, Liban, Peru, Albania, SUA, Vietnam, Luxemburg, Brazilia, Moldova, Ungaria etc., răspunzând cu amabilitate tuturor celor care îl invită, rămânând fidel ideii de PENClub al înfrățirii patriilor și literaturilor prin intermediul culturii și al poeziei, purtătoare de pace, de prietenie, de bună colaborare și de solidaritate internațională. Traducător de forță (este autor a peste cincizeci de volume ale unor poeți străini în România), comentator împătimit, el a trasat largi culoare de cunoaștere reciprocă, deschizând noi zări de oportunitate și de abordare modernă a poeziei, de la clasicitate la romantism și postmodernism. Autor a peste șaptezeci de volume publicate în țară și a peste treizeci apărute în străinătate, el a dus cu sine mesajul poeziei românești actuale în cele mai diverse și necunoscute locuri din lume, jucând rolul unui conchistador cultural sui-generis. A început prin a fi un excelent mesager al francofoniei la noi și în țările care au cultivat tradițional franceza, încât în 2023, cunoscuta revistă Phoenix i-a dedicat un număr de prezentare, el fiind al doilea scriitor român care s-a bucurat de această favoare, după Lucian Blaga. Mai recent, la un festival de poezie din Franța i s-a acordat Premiul „Mallarmé” (2025), premiu care îi deschide ușa multor raiuri și refugii de poezie. Anterior fusese învestit cu „Premiul pentru Promovarea Francofoniei”, acordat de Ministerul Culturii din Belgia (2008), apoi cu Premiul „Naji Naman” din Liban (2014), cu Premio Europeo „Capo Circeo” de la Roma (2017), cu cel de „Cavaler al Artelor și Literelor” (Franța, 2018), cu Marele Premiu de Poezie al Societății Oamenilor de Litere din Franța (2021), cu Premiul Internațional „Giuseppe Casile” (Italia, 2023), cu cel numit „Homer Guest Poet Honour Awarad” (Turcia, 2023) și cu alte multe premii dobândite în țară, în Serbia și în Republica Moldova.
A debutat editorial în 1981 cu volumul Înfrângerea Somnului, urmat de volumele de poeme Soarele-Lup (1984), Ființa din Vis (1989), Agenția de Eufemisme (1995), Îngerul cu arcadele sparte (1996), Sinucigașii de Lux (1996), Orbita Melancoliei (1997), Răstălmăcirea Jocului (1998), Cu siliconul la bandulieră (1999), Carantina Logosului (2000), Zbor de păsări oarbe (2001), Triunghiuri cu pupila albastră (2009), Balada sărmanului pescar (2010), Ceremonia risipirii (2011), Zodier de copilărie (2014), Arlechinul bolnav de noapte (2014), Erezie pentru anonimul Borges (2016), În purpura umbrei (2018), armurier de curcubeie (2018), Mirajul labirintului (2020), Lacrima de pe obrazul mumiilor (2022), Autoportret cu singurătatea lui Dumnezeu (2023) etc. Acestora li se adaugă mai multe romane, volume de eseuri, note de călătorie, nuvele și luări de poziție în cultură (Cultura română în dialog cu universalitatea, 2005). Toate acestea ne atestă un spirit iscoditor, libertard, de o mare combustie interioară, care a făcut și continuă să facă mari servicii literaturii noastre pe toate meridianele globului. Spirit vagant, de o inteligență aparte, de o mare strălucire a cuvântului, Valeriu Stancu e un fantast ingenios, un joculard al logosului și al stărilor antinomice. Persiflant, ironic, himeric, el e un inventiv greu de oprit, care în roman cochetează cu fantasticul, iar în publicistică își dezvăluie paleta corozivă, de critic dur al realităților politice din România, scriind cu pana muiată în acid: „Niciodată, nici când năvăleau turcii pe vetrele noastre, nici pe vremea fanarioților, poporul român nu a fost mai umilit ca acum, când cei care l-au spoliat îi dau cu tifla și îl terfelesc pentru un blid de linte, considerându-l un popor de imbecili, de dobitoci care își merită soarta și care trebuie exploatați, spre a nu deschide gura să ceară dreptate. Bineînțeles, schimbarea a adus oameni noi, dar moravurile au rămas aceleași”. Și mai departe: „Ne este frică și astăzi de organele de represiune. Avem și azi nevoie de tătuci, avem și azi privilegiați ai regimurilor, ne strivesc și ne sfidează clienții partidelor”. Cei care s-au instaurat la putere sunt capabili de multe ticăloșii, dincolo de faptul că sunt impotenți, ignoranți, hămesiți și lipsiți de orice demnitate și dragoste de țară. Vând tot, maculează tot, încât țara ni se prezintă ca un cumul de imagini contrastante, o Românie „a cocioabelor, a boschetarilor, a drogaților, a criminalilor, a alcoolicilor, a șomerilor, a cerșetorilor, a oamenilor simpli și cinstiți de care se pare că nimănui nu-i pasă din conducerea țării”.
În poezie, Valeriu Stancu este un poet al angoaselor și al stărilor crepusculare, în care umanitatea e asediată de forțe ale răului, ale unui călău nevăzut prezent foarte adesea spre a molesta și amenința cu prezența-i miracolele firii. Poetul devine în aceste condiții un nou Crist, o imagine a jertfei eterne: „Sunt doar inluminare fără miez și fără înveliș, fără durere și fără patimă, fără hotar, fără altare, fără amintiri și fără speranță. Mă dor urmele cuielor din palmele crucificate-n scris” (frigul nestatorniciei). A văzut în poezie singura salvare din micimea și nimicia vieții cotidiene, o oază de lumină în întunericul minciunii și al manipulării: „Numai poezia s-a aplecat asupra-mi / când mâinile urlau din răsputeri / Orbite de sânge (…) Poezia venită în viața mea o dată cu Isusa / Poezia – / cea mai albă și mai tăcută / Biserică din câte am intrat – / mi-a ținut închinarea” [Jurnal de călău (mântuirea prin necredință)]. Un dialog aparte poartă el cu divinitatea și în recentul volum Pușca insomniacă a lui Rimbaud (Cronedit, 2025): „Nu mă rog niciodată lui Dumnezeu / pentru nimeni, / deoarece sunt convins / că dacă Atotputernicul / îi permite să intre în viața mea, / va avea grijă de el!” (autoportret cu rugăciune). Iar dacă acceptă rugăciunea, atunci o face inventariind nume celebre care l-au precedat, răspândind florile lirismului și ale adevărului: „Mai lasă-mă, Doamne, / să fiu, / preț de o clipă, frânghia lui Nerval, / ocna lui Dostoievski, pușca insomniacă a lui Rimbaud, / grăjdarul lui Bucefal, nasul rătăcitor al Sfinxului / și luneta lui Galileo / pentru a împlini iluziile lumii”.
Volumul despre care vorbim e conceput din trei cicluri: I. „Oglindirea lui Narcis”; II. „Fața ascunsă a oglinzii” și III. „Veșnicie efemeră”. El conține o serie de crochiuri, de decupaje din dialogul peste timp cu umbrele unor mari poeți, pe care dorește să-i aibă alături și pe care-i vrea călăuze, Ovidiu și Rimbaud, spre a prospecta ca și ei abisurile neantului lumii și durerea sufletului rătăcit. „În drum spre abis, / intru cu înțelepciune și mânie / în trecut / cum Isus Hristos / a intrat în templul / credincioșilor / și al zarafilor. / Fotografiile / pe care le privesc / nu îngălbenesc niciodată / (muguri de brad / exilați în iarnă) / Intru cu trecutul redescoperit, / reînviat, / reinventat, / în amintiri…” ca apoi să întrebe: „Doamne, / Sunt contemporan / Cu propria moarte / Mă strivește, / Mă calcă în picioare, / Dar sunt contemporan cu ea… / Dar de ce, Doamne, / Nu-mi este îngăduit / Să fiu contemporan / Cu însingurarea / veșniciei tale?”
Poetul Valeriu Stancu este unul dintre acei lampadofori care duc lumina României și a limbii noastre peste mări și țări, crezând cu tărie în misiunea sa de mesager al literaturii neamului, chiar dacă, așa cum o declară într-un interviu: „România nu m-a ajutat în niciun fel să fiu promovat în străinătate”. Cinste lui și misiunii pe care și-a asumat-o, la cei 75 de ani cât a împlinit în august anul acesta!
Mircea POPA
Material publicat în revista Nord Literar nr. 10 (269), octombrie 2025