„M-ai sedus, Doamne, și m-am lăsat sedus. Ai fost mai tare decât mine și m-ai biruit” spune Ieremia profetul (20:7). Dar poet sedus de îngeri, mai rar. Este, așa cum recunoaște David Boia în volumul Sedus de îngeri, o „ispită sacră”, una dintre acelea cărora nu poți să le faci față și nici nu vrei. Astfel își deschide cartea autorul de față, cu ispita cea sacră: „Fără stare / şi fără preget / m-am poziţionat / la răsărit / ca să văd splendoarea / dimineţii de apoi / caut neîncetat / în stare de extremă urgenţă / un loc plin de lumină / plus inspiraţie elocventă / şi iarăşi caut febril / un loc undeva / la răsărit de eden / de unde s-ar putea / accesa raiul îngeresc” (Ispită sacră).
Viziunile acestui poet despre apariția omului sunt absolut remarcabile. Astfel își imaginează autorul Ieșirea din haosul cosmic și purcederea lui în viață, destul de vulnerabil, pus în fața ispitei de a deveni ființă. Trecerea pragului însă nu a fost deloc ușoară. Dar cum fiecare om este creat și e trimis în lume cu o anumită misiune, autorul parcurge aceste etape încercând să deslușească rostul lor. Dar și propriul rost. „Şi a ieşit omul din neant / Ca dintr-un vârtej de tornadă / Umbră translucidă şi difuză / Înfăşurat în scutece de haos / Delegat cu sarcini tainice / Ca dintr-un plan providențial / Înzestrat cu suflet şi imaginaţie / Dotat aievea cu cromozomi şi gene / Conştiinţă infantilă minte puerilă / Începutul multor tentaţii / Făuritor de obiecţiuni / Purtător de idealuri angelice / Sau aspiraţii în forme inedite / Subiect subiectiv de existenţă / Jonglând între supoziţii şi abţineri/ Şi s-a contaminat de cutume / În decursul vremurilor incerte / Pe neamuri culori şi paliere / Caracter schimbător şi sensibil / Îndreptăţit să poarte speranţe / Până la noi mesaje mesianice” (Ieșirea).
E adevărat că, între timp, omul și-a pierdut viziunea a ceea ce are de făcut pe lumea aceasta, în consens cu timpurile.
Niciun cuvânt de dinainte de facere. O experiență cu totul inedită, căreia omul trebuia să-i facă față. La început neștiutor, el a progresat treaptă cu treaptă, până la dobândirea conștiinței de sine. De bună seamă că în acest parcurs au apărut și tentațiile, și plăcerile, și îndoielile, și temerile. Pe toate le-a învins, pentru că omul este creat pentru a învinge. Această viziune antropologică este dătătoare de speranță.
Multe trimiteri la vremurile din urmă, când îngerii vor trâmbița cântecul de final Sic transit gloria mundi și vor ridica fanioane de lumină. Atunci oamenii vor ști că a sosit vremea să se înalțe și apoi să parcurgă drumul, printr-o mică fantă de lumină, spre mult râvnitul Eden.
„Erele peste timp” amintesc de evoluția umană de la dinozauri, mamifere, păsări până la dezvoltarea actuală a omului, construind supersonice. Dar și o privire spre viitor, care presupune existența unor extratereștri, „în nave cu viteze superluminice” și mai departe, până la marginea infinitului, dacă infinitul ar avea margini. O poezie a omului zilelor noastre, sufocate de tehnologie înaltă, în care omul nu-și mai permite să viseze fără să fie cotat drept vetust. Termeni exacți, cât mai chirurgicali, care operează realitatea pe viu. E remarcabilă strădania omului de a străbate spațiile și timpul, gata să depășească toate impedimentele: „Dar el străbate / Timpuri imemorabile / Aşa ca să trăiască / Veşnic printre noi / Căutând pacea în suflet / A ieşit din anonimat / În cuantumul vieţii netrăite / Prin lucrare colectivă / Numai el a devenit / Un monument viu” (Eroul).
S-ar putea spune despre David Boia că e un pelerin „La porțile unui spațiu divin / Într-un periplu binecuvântat” (Vise cu dedicație). Desigur, pentru cine e dispus să primească mesajul său liric spiritual, ceea ce ar fi de dorit, îndeobște.
Cezarina ADAMESCU
Material publicat în revista Nord Literar nr. 7-8 (266-267), iulie-august 2025