Volumul Vreme uitată. Eseiști ai Transilvaniei (coordonator: Irina Petraș, Editura Școala Ardeleană), editat de Filiala Cluj a Uniunii Scriitorilor din România pentru ediția a XII-a a Festivalului Național de Literatură, completează seria Caietelor și a antologiilor „FestLit Cluj”. Selecția de eseuri semnate de scriitori ardeleni contemporani (în total, șaptezeci) acoperă o gamă largă de teme (reflecții filozofice, culturale sau istorice; analize literare, opinii; marchează aniversări importante sau conturează portretele unor personalități), toate fiind, așa cum subliniază Irina Petraș, „forme ale unei neliniști și urmări ale unui gând”. Grupate în două mari secțiuni: una meditativ-filozofică și istorică, alta dedicată limbii, literaturii, societății, eseurile reușesc să ofere o perspectivă de ansamblu asupra gândirii și a evoluției culturale/literare din Transilvania.
Textul introductiv, ales în loc de prefață, este un fragment din volumul Alinei Pamfil Eseul, o formă a neliniștii (2000), în care autoarea definește genul ca un „discurs-act”, întrucât este, în egală măsură, expresie a unui „eu gândind” și expresie a unui „eu scriind”, într-un proces de exprimare/de transcriere a incer-titudinii și a frământărilor interioare.
În eseul Transilvania, Ana Blandiana identifică acest spațiu cu rigoarea, cu stabilitatea ideilor și a sentimentelor, cu leagănul miraculoasei unități a poporului român.
Pornind de la interpretarea eronată a fragmentului cu care se încheie Istoria literaturii române de la origini până în prezent, în textul său, Ioan-Aurel Pop arată că „analiștii” grăbiți de azi au desprins din context ideile exprimate de G. Călinescu și l-au catalogat pe nedrept un „naționalist feroce”, un „rasist” și un „dacopat”. Academicianul susține că nu pot fi ignorate împrejurările istorice însemnate, atmosfera și ambianța politică și culturală în care G. Călinescu a trăit și a scris, iar fragmentul trebuie analizat în această lumină.
Captivant prin frumusețea și profunzimea gândirii, eseul Războiul pâinilor al lui Vianu Mureșan țese o amplă metaforă în jurul conceptului de „pâine”, cu ramificații înspre nevoia omului în starea lui naturală (de hrană), pe de o parte, și revelația omului în starea lui culturală, pentru care „cuvântul” (care vine de la Dumnezeu) este „pâinea cu care va trăi”, pe de altă parte. Extinzând asocierea în contextul erei productivității industriale, „când pâinea nu mai este făcută de mână, iar cuvântul nu mai iese din gura lui Dumnezeu”, eseistul accentuează rolul culturii „de a se achita de sarcina care-i revine după marginalizarea sau uitarea lui Dumnezeu – anume să asigure sufletelor/minților acel cuvânt hrănitor pe care înainte îl garanta revelația”. Judecând și intrând mai în adâncimea metaforei, Vianu Mureșan observă că „marea agonie a civilizației occidentale actuale este dată de acest «război al pâinilor» – pâinea vieții și pâinea producției”.
Horia Bădescu scrie despre Idiocrație, semnalând problemele grave ale epocii „idiotizării speciei”: scăderea coeficientului intelectual global, dificultatea de memorare, sărăcia de gândire, pierderea vocabularului, comoditatea reflexivă, lenea de a gândi (legea minimului efort), deficiențele sistemului de învățământ etc. Această „lume nouă”, o lume a imaginii care „ocrotește” mintea de trudă, pare a se lepăda treptat de cel mai eficace instrument, „mai apt de a-l face pe om să gândească, să simtă, să-și retrăiască umanitatea” – cartea. Scriitorul este convins însă că „lumina cărții face parte din lumina lumii”.
În viziunea optimistă a Florinei Ilis (Scriitorul și lumea care se schimbă), „lumea nu poate trăi, încă, fără literatură”, chiar dacă orizontul de așteptare al cititorilor este altul, mai sofisticat, iar cadrul social actual a devenit atât de diversificat. În acest context, scriitorul modern, nevoit să se adapteze la rându-i, nu mai este concentrat asupra destinatarului, căci masa de cititori de astăzi este foarte omogenă. Literatura trebuie să fie un mijloc al „mântuirii de prostie, de lipsa de educație, de lipsa de simț critic, de deșertul de imaginație”. Internetul, fiind doar un mijloc mai ușor de propagare a informațiilor, nu poate înlocui cultura – susține eseista.
Irina Petraș cercetează etimologia interesantă a cuvântului „amăgire” și sensurile multiple pe care le acceptă termenul (A lumii amăgire sau despre credințe și încrederi) și realizează un interesant studiu de caz despre infinitivul lung „credere”, cu formele „încredere” și „neîncredere”.
Cu toate că există multe și frumoase încercări făcute de teoreticieni ori de practicieni (poeți) de a încadra poezia într-o definiție, Ion Mureșan este de părere că poezia adevărată este mai ușor de recunoscut decât de definit. În eseul său – Poezia (câteva ipoteze) – cunoscutul poet mărturisește că, de la intuiția pe care a avut-o la douăzeci de ani („Poezia e un ținut nemărginit și fluid. Un fel de ocean spiritual”), în timp, a simțit poezia ca fiind „o variantă mult perfecționată a omului” ori „dovada incontestabilă a existenței lui Dumnezeu” și, mai subtil, „un mod de a încălzi infinitul în palme”.
Gheorghe Săsărman abordează un subiect de actualitate – Inteligența Artificială și… un pic de Literatură – punctând, pentru început, câteva aspecte evidente: progresul tehnologic care a fost întotdeauna controversat, amenințarea inteligenței artificiale asupra omenirii și posibilele ei aplicații malefice, precum și apelul la rațiune în gestionarea acesteia. Cu toate că există deja încercări de a aplica inteligența artificilă în literatură, muzică și în artele plastice (domenii considerate ca fiind rezervate exclusiv activității creatoare) – exemple: Portretul lui Edmond de Belamy, realizat de colectivul „Obvious”, vândut în 2018, la licitație, pentru 432.500 de dolari; Simfonia a X-a, rămasă neterminată, de Ludwig van Beethoven, a fost „întregită” în 2021 tot prin contribuția inteligenței artificiale etc. – eseistul consideră că, în cazul acestora, nu se poate vorbi într-adevăr de creație. „Mașina nu are cum să genereze texte de o originalitate reală, capabile să emoționeze până la lacrimi sau să stârnească râsul, marcate de un stil personal, autentic” – conchide Gheorghe Săsărman.
Preocupat și el de această temă, Constatin Cubleșan semnează eseul Intelectualii și inteligența artificială. Constată gradul de analfabetism în continuă creștere într-o lume tot mai artificială, în care mașinile au capacitatea de a imita funcții umane. Deși nu este împotriva dezvoltării tehnologiilor de vârf, Constantin Cubleșan se declară un nostalgic care nu vrea să renunțe la „fanta de viață adevărată” în lumina căreia să poată plânge ori să râdă din toată inima trăind emoții adevărate.
Laura Poantă scrie un foarte bine documentat eseu (Brainrot) despre impactul internetului asupra evoluției creierului uman. Conform unui articol din The Guardian, o primă explicație a termenului „brainrot” (numit de Oxford expresia anului 2024) este „deteriorarea statusului mental și intelectual al unei persoane, în special ca urmare a supraconsumului de material online” (brain=creier; rot=putrezire). Laura Poantă atrage și ea atenția asupra unor probleme majore, precum: folosirea compulsivă a internetului pentru distracție, nu pentru informare; efectele nocive ale supraîncărcării cognitive constante; scăderea continuă a IQ-ului la nivel global. Un paradox dureros este faptul că mulți copii geniali se transformă astfel în adulți mediocri.
Gheorghe Glodeanu prezintă O capodoperă a prozei fantastice a unuia dintre cei mai importanți scriitori reprezentanți ai acestui gen literar din secolul XX – Hanns Heins Ewers: narațiunea Păianjenul.
Experiența îmbătrânirii, relația cu timpul, cu propriile margini, cu sfârșitul inevitabil, raportarea la moarte prin înfruntare ori acceptare sunt teme care au suscitat mereu interesul scriitorilor. Abordând cu acribie acest subiect în eseul Pactul cu bătrânețea, Delia Muntean aduce exemple și perspective auctoriale, precum mărturisirile lui Augustin Buzura (în Raport asupra singurătății) sau ale lui Andrei Pleșu (în jurnalul Note, stări, zile. 1968-2009), urmând să analizeze îndeaproape biografia și opera lui Jean Améry, filozof, romancier și jurnalist austriac. Supraviețuitor al lagărelor germane, refugiat apoi în cultura franceză, scriitorul a încercat să treacă peste condiția de victimă și să se reabiliteze spiritual prin scris. Eseista are în vedere tulburătorul volum Despre îmbătrânire. Revoltă și resemnare (apărut la Stuttgart în 1968 și tradus în limba română în 2010). Alienat cultural și identitar, dar mai ales cu încrederea în semeni pierdută pentru totdeauna, Jean Améry își va dobândi libertatea supremă prin curmarea zilelor, la trei decenii după eliberarea din lagăr. Delia Muntean îi însoțește/urmărește îmbătrânirea, iar cititorii se transformă „în martori ai nimic-nicirii sale, ai înlăturării lui efective din timp și din spațiu”.
Ne-am oprit, în recenzia de față, doar asupra câtorva texte cuprinse în volumul gândit de Irina Petraș ca o panoramă a eseiștilor transilvăneni contemporani, însă o privire asupra sumarului bogat instigă la răgazul unei lecturi în profunzime.
Raluca HĂȘMĂȘAN
Material publicat în revista Nord Literar nr. 7-8 (266-267), iulie-august 2025