România este o țară care deține încă tărâmuri, înțelegând prin asta arii marginale, ieșite din vreme, populate de comunități conservatoare, refractare la insidioasele schimbări de paradigmă induse de fenomenul globalizării. În acest timp, societatea postindustrială e în plină ebuliţie. Necesităţile implacabile, dar şi ispita imitaţiei fac ca noile realităţi ale momentului să fie asimilate mult mai uşor şi într-un ritm mult mai rapid decât cel în care se schimbă mentalităţile. Imaginea-simbol a zilei în curs ar putea fi, sub acest aspect, ţoapa căreia-i sună „mobilul” în biserică ori în sala de spectacol. Mentalităţi remanente fac ca, fără să ne dăm seama, vestigii ale unor epoci revolute să se prelungească până în prezentul hipertehnologizat. Un fenomen de o amploare nebănuită este astfel ataşamentul nostru faţă de lucruri. Să luăm seama cum se mută dintr-un loc în altul americanii şi canadienii, dar chiar şi europenii din ţările cele mai evoluate: n-au nevoie decât de o furgonetă ori fie şi de o tărăboanţă; nu-şi fac probleme ce să lase, ce să ia, pragmatici şi lipsiţi de sentimentalism, reţin doar strictul necesar. Pe când pentru noi, cei din „bătrânul continent”, cu cât ne aflăm mai spre centru, mai spre est (dar şi mai spre sud), o mutare e percepută ca un cataclism în timpul căruia operaţia cea mai delicată, mai dificilă, mai dureroasă e selecţia obiectelor ce urmează a fi abandonate. Din neamuri cu istorie veche fiind, avem sentimentul rădăcinilor, care se exprimă şi prin solidaritatea cu obiecte în care simţim pulsul şi mesajul unui trecut fabulos. Aici, la noi, în această parte de lume au înflorit motive literare elocvente, precum acela al casei bunicilor, al podului cu vechituri sau al misterioaselor lăzi în care bătrâne lucruri colbuite declanşează amintiri şi istorii nemaiauzite. Şi, cum bine se ştie, într-o chichiţă a vreunei asemenea venerabile lăzi poate adăsta şi Moartea. Nu e vorba (doar) de sentimentalism aici, ci, în primul rând, de sensibilitate metafizică şi credinţă într-un duh inefabil ce rezidă în lucrurile cu trecut. „Am impresia – scrie Ernst Jünger1 – că în spaţiile nelocuite se adună o substanţă, un humus spiritual, din care forţa imaginilor îşi trage o hrană bogată.” Nu poate fi nimic rău în asta. Răul începe – spune acelaşi important scriitor al veacului trecut – răul începe o dată cu „dezvrăjirea” acestei lumi purtătoare de enigmatice mesaje. Iar „dezvrăjirea” înseamnă pierderea contactului cu metafizicul.
Pentru spaţiul central şi est-european, jumătatea de veac în care ororile războiului au fost urmate de cele ale dictaturilor comuniste a însemnat epoca celei mai radicale „dezvrăjiri” din întreaga sa istorie. Iar una dintre expresiile sale este pierderea discernământului axiologic cu corolarul său, confuzia valorilor. Ataşamentul faţă de bătrânele lucruri purtătoare de mesaj sau, cum zicea Blaga, de „sarcină mitică” s-a pervertit sub teroarea mizeriei şi a nesiguranţei zilei de mâine într-o panicată propensiune de a tezauriza orice, pierzându-se astfel sentimentul şi, implicit, criteriul de recunoaştere a autenticelor valori. Fenomenul a fost evocat de Slavenka Drakulič, remarcabilă prozatoare a arealului ex-iugoslav, într-un savuros eseu ce merită citit de la sursă, deoarece spaţiul nu-mi îngăduie să citez decât finalul: „Mai mult (şi mai presus de toate), a strânge era pentru noi o necesitate, deoarece în adâncul sufletului nimeni nu credea într-un sistem care era permanent incapabil să satisfacă nevoile de bază ale cetăţenilor săi – şi aceasta timp de patruzeci de ani sau mai mult. În timp ce liderii adunau în jurul lor cuvinte care descriau un viitor luminos, oamenii adunau făină şi zahăr, borcane, ceşti, ciorapi de damă, pâine veche, dopuri, sfoară, cuie, pungi de plastic. Dacă politicienii ar fi avut ocazia să se uite în pivniţele, cămările, dulapurile şi sertarele noastre – dar nu pentru a căuta cărţi interzise sau materiale îndreptate împotriva statului – ar fi văzut care avea să fie viitorul minunatelor lor planuri legate de comunism”2. După 1990, teroarea poliţienească a dispărut, dar, din păcate, „dezvrăjirea” se adânceşte pentru că, cel puţin în „Grădina Maicii Domnului”, e întreţinută şi perpetuată de sărăcia care s-a adâncit odată cu absenţa unui sistem educaţional eficient, în care formaţia să aibă o pondere cel puţin egală cu informaţia. Contribuie la aceasta şi globalizarea, prin efectele ei secundare şi indezirabile, dar acesta e un fenomen care în cele din urmă ar putea fi ţinut sub control şi, prin organizaţii transfrontaliere, legislații inteligente ori iniţiative private, chiar dirijat înspre prezervarea valorilor tradiţionale şi identitare ale naţiunilor.
Am trăit revelaţia valorii bătrânelor lucruri purtătoare de mesaj, în urmă cu vreo cincizeci de ani, pe când mă documentam pentru primul meu roman istoric, în două superbe muzee etnografice: cel din Suceava şi cel din Orăştie, aflat pe atunci, acesta din urmă, sub veghea regretatului sculptor Nicolae Adam. Dacă spun despre bătrânele lucruri văzute acolo că sunt frumoase, n-am spus nimic, pentru că nu frumuseţea sau nu întotdeauna frumuseţea se află aici pe primul loc.
Un scăunel cu trei picioare nu e neapărat frumos, dar e de lemn şi e afumat şi are o formă ciudată, fiindcă şezutul e dintr-o singură bucată cu al treilea picior – o bucată de lemn stranie, noduroasă, contorsionată – şi asta îi dă valoare de unicat, îi conferă personalitate, vorbeşte despre un om care l-a recuperat, cioban de pe Rarău sau brănişter de pe Dorne, şi despre un întreg univers al acestui om. Un univers cu care îmi descopeream neaşteptate şi ancestrale afinităţi pe măsură ce contemplam fiecare lucru în parte. Mă simţeam acasă în acele spaţii, mi-era bine şi parcă n-aş mai fi plecat. Patina dă lucrurilor o demnitate inconfundabilă. Pietrei, fierului, dar mai ales lemnului. Fiindcă lemnul e de ajuns vieţii, atât pentru cele ce ţin de trup, cât şi pentru suflet. Lemnul e cald, are un limbaj al lui şi te îndeamnă la gând. Fluierele. Putinele şi doniţele. Bâtele, până şi bâtele. Nicio piesă de artizanat cu destinaţie de suvenir turistic, oricât de lăcuită și de scumpă, nu poate suporta comparaţia cu o simplă bâtă ciobănească încrestată cu custura, cu capătul lustruit de mâna care a purtat-o prin Valea Frumoasei ori pe culmile Şurianului. Pe urmă lăzile. De dimensiuni moderate, policrome sau nu, cărora vremea le-a dat un luciu stins de lemn nobil, de mobilă imperială. Stăteau tăcute, având în ele multă demnitate şi oarecare taină care-mi transmitea un fel de sfială. Aceeaşi demnitate o respirau şi veşmintele cu totala lor lipsă de stridenţă şi de prost gust, cu desăvârşita lor eleganţă care vine din simplitate şi din puritatea naturală a materialelor. Toate acestea îmi amintesc acum – şi nu fără rost – că într-un cu totul alt context, scriitorul maghiar Aladár Kuncz îşi exprima în capodopera sa Mănăstirea Neagră, apărută în 1931, convingerea că „acolo unde tradiţia se destramă, fiecare poate pune în loc propriile sale valori”3. Dar aceasta e chiar situaţia în care ne aflăm acum, când, de la tarabele pieţelor până pe ecranele de toate soiurile, cu forţa banului şi aplombul iresponsabiltăţii, orice ignar îşi poate impune propriile (pseudo)valori.
Problema timpului nostru e de a salva aceste bătrâne lucruri purtătoare de trecut. Pentru că ele nu se află numai în muzee, ci pot fi găsite încă, din fericire, şi în casele oamenilor. Poţi vedea încă femei care mai bat rufele cu maiul de lemn pe câte o piatră netedă din vale. Cum să le convingem să nu arunce bătrânul mai într-o bună zi, când vor ajunge să-şi aducă în casă o maşină Whirlpool? Cum să apărăm bătrânele lucruri de viitura infamă a plasticului, a kitsch-ului, a vulgarităţii, a ignoranţei? Întrebare retorică, desigur. Secretul stă în capacitatea de a face corect deosebirea dintre vechi în înţelesul latinescului antiquus, care înseamnă „de demult, vechi, antic, venerabil, nobil”, şi vetustus, cu sensul de „învechit”. Un superb exemplu al felului în care un lucru venerabil, considerat sfârşit, ieşit din uz, poate fi readus la o nouă viaţă, uneori chiar repus în slujba comunităţii, poate fi întâlnit într-un eseu al celebrului colecţionar din Hamburg, Rolf Gerdes, publicat în revista elveţiană Schiffahrt und Weltverkehr. El povesteşte că, în marea sală a Societăţii de asigurări „Lloyds” din Londra, atârnă clopotul corăbiei „Lutina”, scufundate în urmă cu două sute de ani. Iar „dacă acesta bate o dată, larma zilnică amuţeşte pentru o clipă, căci el anunţă scufundarea vreunui brav vapor. Dacă însă clopotul «Lutinei» sună de două ori, atunci înseamnă că au sosit veşti proaspete despre un vas ce fusese dat dispărut”4. Acesta să zicem că ar fi cazul extrem de reanimare a unui venerabil lucru socotit mort. Dar pretutindeni unde oamenii au scăpat de angoasa zilei de mâine, se pot întâlni şi expresii din cele mai neaşteptate ale respectului faţă de trecut, izvorâte din iniţiative private sau comunitare care nu stau să aştepte la orice pas asistenţa statului. În „satele” şi orăşelele germane, bunăoară, întâlnesc pretutindeni la răspântii şi oriunde locul o permite bătrâne căruţe ţărăneşti ieşite din uz, dar restaurate cu nemţească pedanterie şi umplute cu pământ, oferind astfel trecătorilor priveliştea multicoloră a unor splendide cascade de flori. Nu e nevoie pentru asta de investiţii, de avize, de formulare, de comitete și comiții, de aprobări, ci doar de imaginaţie, de idei, de iniţiativă, de dragoste pentru lucrul care a folosit cândva altor generaţii. La Mainz, pe Rin, în centrul orașului, stă o veche fântână din a cărei apă va fi băut și Guttenberg. Dar n-a fost rasă de pe pământ, ci restaurată, cu gălețile umplute cu flori, are și ea azi rolul de fermecătoare jardinieră în fața căreia trecătorii se opresc s-o admire. La Tarragona, pe țărmul mediteranean, un bătrân ceas solar arată de veacuri… ora exactă, pe care turiștii o confruntă cu ceasul lor. A reda demnitatea unui lucru socotit, în sensul etimologic al cuvântului, ne-trebnic, a-i dărui o nouă viaţă şi posibilitatea de a-şi transmite straniul său mesaj poate deveni una dintre cele mai rafinate plăceri ale oricărui om eliberat de servitutea teluricului. Dar oare noi când şi cum vom reuşi să ne eliberăm de această servitute, redobândindu-ne astfel şi disponibilitatea de a percepe mesajul bătrânelor lucruri?
- Ernst Jünger, Grădini şi drumuri * Însemnări caucaziene, traducere, prefaţă şi note de Viorica Nişcov, Iaşi, Polirom, 2002.
- Slavenka Drakulič, Cum am supravieţuit comunismului, traducere de Alina Ghimpu, în A Treia Europă, nr. 1 / 1997.
- apud William M. Johnston, Spiritul Vienei. O istorie intelectuală şi socială 1848-1938, traducere de Magda Teodorescu, Iaşi, Polirom, 2000.
- apud Ernst Jünger, Cartea ceasului de nisip, traducere şi prefaţă de Viorica Nişcov, Iaşi, Polirom, 2001.
Radu CIOBANU
Material publicat în revista Nord Literar nr. 7-8 (266-267), iulie-august 2025