Apărut la Editura Aius (Craiova, 2024), volumul Poeme sub acoperire, semnat de Dan Anghelescu, ne atrage, prin versuri de absolută originalitate și sensibilitate, într-un demers meditativ destinat explorării și înțelegerii misterelor înlănțuite ale realității în care se desfășoară existența noastră. Autorul – poet, eseist, istoric și critic literar – ne propune un demers liric postmodern, cu profunde reverberații spirituale și estetice. Lectura cărții necesită asocierea cu percepția și meditația, pentru că limbajul aluziv oferă deschidere unei generozități interpretative. Poetul își rezervă dreptul de a nu comunica direct, ci prin disimulare, ca și cum ne-ar proteja de brutalitatea unui contact direct cu emoția care l-a condus la exprimarea poetică a neliniștii existențiale. Poemele de factură postmodernistă care alcătuiesc acest volum ne ajută să descoperim – dincolo de simboluri, aluzii, construcții ermetice – adevăruri care nu sunt spuse, ci sugerate, camuflate, ritualizate.
Versurile sunt scrise cu o aparentă detașare de rigorile normelor gramaticale și tipografice. Poetul are talentul și abilitatea impunerii, cu discreție, a lecturii intime, neostentative, astfel că volumul ne oferă poeme scrise doar cu litere mici, inclusiv titlurile, ca o renunțare la autoritate și impunere. Din punct de vedere vizual, literele mici pot crea o impresie de simplitate și echilibru. Titlul nu „strigă”, ci se așază firesc, integrat într-un stil vizual curat, uneori aproape grafic.
Cuvintele care alcătuiesc fiecare poem sunt înzestrate cu autonomie stilistică, astfel încât ele prind viață, dar una noduroasă, așa cum delimitările lor par a dori – nejustificat și neizbutit – să le sincopeze mesajul prin rânduiala aparte a gândirii și a simțirii. Acestea sunt înzestrate cu puterea distructivă ori de transformare a clipei căreia poetul îi constată, dureros, dezagregarea. Mesajul poetic poate fi pătruns doar dacă treci de primul înveliș al rosturilor metaforice. În poeme precum din tainele / letale / s-au dezlegat fluvii / negre / și ele, se conturează o criză a comunicării („cuvintele / lipsite de drum”), pentru că acestea și-au pierdut sensul, puterea, direcția, valoarea și sunt suspendate în absurd. Acest lucru denotă și o criză existențială, pentru că au rămas doar „cuvintele / aisberg” (care nu implică mișcarea asociată vieții), sfidătoare, masive, reci, tăcute, dar și amenințătoare prin rânjetul lor grotesc. Falsa fragmentare funcționează sub semnul atenționării că sfârșitul poate veni oricând. Sfârșitul nu este limitativ, ci implică o ciclicitate a vieții, care este văzută ca o stare de normalitate, chiar dacă accentul cade pe regretul uitării (poemul și pentru că nimeni).
În loc să ne vorbească, să comunice, versurile fac loc întrebărilor ce se adresează profunzimii inimii și conștiinței noastre, pentru că „ele / îți interoghează /
tăcerile / bucată cu bucată / în timp ce vorbesc / din întuneric / ca și când / ființa lor / ar putea chiar să existe…” (don´t woorry / be happy…). Întrebările, cu puterile lor ascunse, pot scormoni după sensuri care „tocmai se / întunecă…” (să te adăpostești / în ființa unei / interogații). Interogația poate să se transforme în refugiu – „să te adăpostești / în ființa unei / interogații” – în condițiile pierderii spirituale. Suntem avertizați că tăcerile noastre trebuie să dea libertate răspunsurilor la întrebările care „niciodată nu te vor lăsa în pace” (don´t worry / be happy…), pentru că acestea se regăsesc în valori și „credințe / pentru care / mereu a murit / cândva un / poet / o comuniune… o transfigurare…” (don´t worry / be happy…). Are loc o căutare continuă a răspunsurilor la întrebări care „niciodată nu te vor lăsa în pace”.
Lipsa de perspectivă te „aruncă în nicăieri” (chiar scris sau ne scris / ceva te), iar individul atras într-un somn „al / propriei tale / ființări…” (și chiar dacă nu mai știi) ajunge la depersonalizare prin înstrăinare de eul său și de comunitate: „te / răstignește-n icoanele / unei patrii mereu pierdute” (și chiar dacă nu mai știi). Depărtările, trecutul, umbrele se împletesc pentru a adânci și mai mult starea de „degeaba” (degeaba / s-au răscolit / pe ochii sufletului / depărtări). Zădărnicia speranței vine din imaginea tainicelor uși care se doresc a fi deschise în interiorul fiecăruia (în interiorul fiecăruia se vor), dar și din faptul că nici măcar amintirea nu are puterea să ofere soluții salvatoare (sonorele clopote / sună eternizantul niciunde). Sângele dat zălog (dacă îți pui / în gaj / chiar sângele tău / rupt) este tot o formă de pierdere a speranței, iar cauza este dată de îndoielile care au acționat nemilos, asemenea unor ghilotine.
Dan Anghelescu excelează în construcția de imagini poetice cu dexteritatea unui scriitor care reușește să se miște – creator – în diferite registre ale vocabularului. Se folosește repetitivitatea unor cuvinte-cheie și sunt introduse cuvintele recreate, ca experimente lexicale, acestea devenind laitmotive și creând un discurs liric dens, care-și exercită forța mai ales prin îndemnul la meditație. Remarcăm poemele care ne duc în zona psihologiei eului stăpânit de pesimism: împachetăm / un adio / pentru / un eu / însumi, zorile / au acum / cu totul alte / înfățișări, uneori mă tem / că marea / nu va mai avea etc. Apetența pentru inventivitatea lexicală este, de altfel, o idee pe care o regăsim și în poemul alaltăieri / călcam prin iarba și / muțenia din / fostele: „un cuvânt / nou / ar putea incendia / gânduri, tăceri”. Maniera meditativă în care este construită fiecare imagine poetică are meritul de a-l releva pe autor ca un cunoscător profund al valențelor psihologice pe care le declanșează fiecare cuvânt folosit.
Poemul să te adăpostești / în ființa unei / interogații trimite la întunecimile bine organizate, care au adus suferințe sensului existenței prin „foștii / soldați ai / mașinăriilor de / pătimiri”. Fiecare epocă are un sfârșit, iar declinul fiecăreia este declanșat de cei care „își înțeleg rătăcirile / și conviețuirea / secretă cu pietrele / fără-de / nume și chip” (istoriile / toate / dar absolut toate / sfârșesc în tăcere și sub acoperire).
„Vagonul mortuar al istoriei” (don´t worry / be happy…) – nimic altceva decât viața noastră în sine – este într-o goană periculoasă, uneori absurdă: „istoria / se pune / se află / din nou / în mișcare” (don´t woorry / be happy…). Curgerea neîntreruptă este sugerată și de construcția legată dintre titlu și restul poemelor, unde titlul pare a fi doar un vers detașat pentru a rosti mai apăsat un cuvânt.
Poetul – instanță detașată prin singurătate – este cel ce poate da glas „tăcerii de / gheață” (saci / de nisip / se trezesc / să ne / vorbească). El este cel care poartă „cămașa de forță a clipei” (ar trebui să ieșiți din adăpostul vostru inerior). Nu există nici dorință vie de depășire a stării de angoasă, curiozitatea a înlemnit, ceea ce înseamnă că resursele pentru a înainta încetează să mai existe.
Versurile sugerează o invazie a ființei de către cuvântul poetic – „cuvintele / paianjeni” evocă o imagine a insidiozității, a unei invazii care nu este doar fizică, ci și existențială. Imaginea „topazului funerar” sugerează o frumusețe rece, prețioasă, dar asociată morții – cuvântul devine, astfel, un obiect estetic, dar și un simbol al sfârșitului.
Nevoia de acoperire, de mască, este justificată de rolul de topos al adăpostirii, dar și de sprijinul pe care-l oferă (toiag pentru / orbi în / încăperile acestui / declin). Este falsa normalitate, pentru că ființa nu dispune decât de niște bagaje derizorii (umbre / călugări spectrali / noduri / semne confuzii și amnezii). Înstrăinarea și tăcerea sunt forme de refugiu (și acesta este refugiul meu zilnic…), conturate ca false victorii.
Una dintre valorile care susțin viața este iubirea, iar aceasta are puterea germinării: „sub abajurul / memoriei tale / tresar / respiră / deschideri de / grădini” (și astfel / tot / viitorul / pe care-l / scrutezi / o să). Inima, izvor al iubirii, este locul de unde ne hrănim (o pâine / a tuturor pustiirilor / se rostogolește / din inima ta). Dar iubirea se dovedește doar o altă căutare, despre care, cu har poetic, Dan Anghelescu vorbește cu detașarea privirii în trecutul inert (în ceasurile / mele tot mai târzii / când / respir).
Efemeritatea vieții este asociată fenomenului de albire, de deces al clipelor, de căutare zadarnică, de subliniere a inutilității (am albit / scormonind prin dosarele / anotimpurilor, caut / și caut orbește / ceva ce nu / se mai poate rosti…). Limbajul poetic este marcat, în astfel de poeme, de un imaginar sumbru, aproape funebru, în care cuvintele depășesc starea de neliniște și trec în neputință și în deznădejdea de a nu putea simți bucuria vieții, plenitudinea acesteia, din cauza limitărilor insurmontabile sau a deschiderilor abisale. Timpul trece dureros de repede (pe mușcătura de șarpe gigantic a răsăritului), ca și cum clipa grăbită ar fi devorată de o gigantică reptilă, iar această dispariție este resimțită ca o imposibilă reversibiliate.
Poetul exprimă o criză identitară și ontologică, viața fiind pusă sub semnul iluziei (treziți din iluzia că au existat la un anume moment). Suntem invitați, prin urmare, la un act al negării existenței. În poemul am învățat să ne pustiim de întrebări, se pune la îndoială inclusiv existența planetei, ceea ce are ca rezultat reducerea la zero a oricăror întrebări, pentru că pustiul/nimicul a cuprins totul. Există un element care punctează conștiința pierderii, a trecerii, a morții: ireversibilul, cu formele sale de exprimare. Acesta are rol de concluzie și de pilon principal al mesajului poetic.
Tăcerea divină implică distanțare misterioasă, asimilabilă autoînsingurării (glasuri / de temniță dintr/ un auz / deja însângerat …). Instanța celestă este departe de a aduce tihnă haosului interior. Mesianicele „înălțări / și treziri ale ne inhumabilului” (dintr-un veac / viitor s-ar părea că se / denunță) sunt doar bombe de somn fumegânde, care ignoră marea povară de a fi absenți. Criza de natură religioasă („o noapte a spiritului”) este exprimată nu doar prin continua căutare a sacrului, cauzată de o posibilă dezumanizare interioară, ea poate conduce la exil spiritual, la alienarea de Dumnezeu, ca un „incomensurabil autism”. Lipsa de finalitate a binecuvântării din ultimul poem al volumului ne îndeamnă la reflecția asupra risipirii dumnezeirii care ne-a fost dată, fapt care va conduce la mistuirea lumii pentru care s-a adus jertfa supremă: „if the spent word is spent, the world is spent and burned” (IX.).
Forța literară a poemelor oferă acoperire mesajului filosofic pe care acestea sunt rostuite. Descifrarea lor are nevoie de citirea atentă, de recitire, de corelare cu resursele vocabularului, cu stilistica oferită de libertatea modului de redactare a versurilor. Versurile lui Dan Anghelescu se citesc în șoaptă, se recitesc prin privirea ațintită asupra textului, pentru a înțelege ce are de spus: „când veghea spulberă / monotonia oricărei treceri / prin lume sensul e sângele / ce recade în sine / ca o inscripție anonimă unde clipa de / amețeală a poemului / e o ascundere / în care cu tot / fastul și trauma / amăgitoare / a măreției / cuvântului realul rămâne inaccesibil… dar numai / astfel te afli / sub o / autentică / acoperire…” (ca să mă fac înțeles spun tot ce mai am de spus).
Poeme sub acoperire reprezintă o cheie de lectură pentru un univers poetic în care omul se dovedește a fi o entitate fragilă, așa cum îl vedem din imaginile construite cu real talent, rafinament și abilitate de criptare.
Poetul ne propune un discurs liric sincer, care, deși aparent protejat de un văl al ambiguității, devine profund confesiv și tulburător, lipsit de orice formă de superficialitate.
Ligia DURUȘ
Material publicat în revista Nord Literar nr. 7-8 (266-267), iulie-august 2025