Am înțeles doar pe jumătate expresia „prezentare ofertă editorială” când am auzit-o, cu foarte mulți ani în urmă, la una dintre edițiile Festivalului de Film de Televiziune „Simfest” din Târgu Mureș, organizat de regretatul jurnalist Ion Ceaușescu, la care concuram ca realizator de film documentar. Într-una dintre zilele acelea fabuloase petrecute în Cetatea din Târgu Mureș, a venit Editura Tritonic să-și prezinte oferta editorială. Umorul și franchețea directorului Bogdan Hrib m-au câștigat.
Am cumpărat, fără să ezit, tot ce-am găsit din colecția de comunicare, pentru că se plia perfect pe profilul muncii mele de atunci, pe lecturile asupra cărora mă aplecam cu precădere. Așa l-am cunoscut pe Mircea Popa prin Istoria presei românești din Transilvania, o lectură obligatorie pentru orice jurnalist. Astfel am descoperit-o pe Doina Ruști mai întâi ca autoare de carte de comunicare, cu Mesajul subliminal în comunicarea actuală. Am făcut de multe ori apel la fișele de lectură din acea carte care m-a cucerit încă de la primele rânduri, în care autoarea spune că „a da nume e un mod de a stăpâni”. Am fișat, subliniat și adnotat cărțile acelei colecții până la limita suportabilului. Mă bucuram naiv când găseam teoretizate, generalizate și abstractizate probleme ori situații pe care le întâlnisem în anii petrecuți în inima presei maramureșene, dar pe care nu avusesem răgazul, pregătirea, căderea să le spun, să le scriu.
I-am numit „oameni-orchestră” pe editorii care iau cartea în spate și pleacă dimpreună cu ea prin țară. E unul dintre cele mai frumoase și mai nobile gesturi de apostolat cultural. Ei sunt cei care mângâie cartea cu mâna și cu inima, după ce s-au preocupat ca ea să fie bine împachetată valoric și estetic, care vorbesc cu entuziasm bine temperat și cu decență despre autorii pe care-i editează, ei sunt cei care aranjează impecabil un stand în zece minute, care umblă prin țară cu portbagajul cu cărți, nu pentru a supraviețui ei, ci pentru a face cărare cărții către oameni.
Într-un oraș de provincie, nu aveai prea multe oportunități să te întâlnești cu acești oameni-orchestră, care veneau cu toate colecțiile, cu prezentarea succintă, profesionistă și utilă a cărții pe care o editează. Ai șansa de a te întâlni cu raftul complet de cărți al unei edituri la lansările de carte, în cazul în care editorul vine, sau la eventualele și nu foarte desele târguri de carte. Însă târgurile de carte se fac, din păcate, doar în orașele mari, acolo unde există public avizat, unde efortul editurii de a participa nu presupune o cheltuială prea mare și se poate amortiza din vânzări. Întâlnirea pe viu cu cartea pusă pe stand – vie, pipăibilă – e diferită de listele de lecturi pe care ți le faci pe o temă, pe un autor ori când urmărești site-urile editurilor sau ale librăriilor.
Într-un puseu de entuziasm, aproape inconștient la început, am făcut micul târg de carte al Revistei de Cultură Nord Literar sub genericul „Cumpără o carte! Într-o zi, ea te va citi”. O poveste care s-a născut în dialogurile din redacție, pregătind ediția din 2023 a Zilelor Revistei, pe care am repetat-o, la un alt nivel, în 2024. Felul în care editorii au răspuns invitației noastre ne-a fost copleșitor. Există o durere-bucurie pe care o resimt și-acum când încă ne caută edituri din toată țara care doresc să vină la târgul nostru. Nu, în acest an nu ne permitem nici târg, nici Zilele Revistei și resimțim durerea cărții ca și cum ne-am izbi cu capul de zid. E atât de greu să le spun că nu se organizează târgul de carte, pentru că nu ne permitem financiar! Mi-e chiar greu și urât să spun aceste cuvinte!
M-am uitat cu o nedisimulată admirație la directorii de edituri venite la târg, cum își aranjau standurile, la relația lor cu cartea, pentru că visam, deopotrivă naiv și realist, ca și Revista de Cultură Nord Literar să aibă, într-o zi, propriul stand de carte scoasă la editura sa.
Mă uitam la lansarea volumului Prolegomene la o istorie a diarismului românesc al profesorului Gheorghe Glodeanu, cum directorul Editurii Eikon Valentin Ajder a venit cu cărțile puse în lăzi, cu trepiedul, cu aparatul de filmat pentru transmisie live. A prezentat, a așezat standul, a filmat, a transmis live.
Am intrat acum câteva săptămâni în Sala de conferințe a Bibliotecii Județene Petre Dulfu, unde masa arăta ca un oraș în miniatură. O lume, de fapt. Erau cărțile Editurii TipoMoldova, care urmau să fie prezentate de Aurel Ștefanachi. L-am ascultat cu o nedisimulată bucurie și-am citit pe nerăsuflate splendidul volum editat la 170 de ani de la nașterea lui Mihai Eminescu, coordonat de Nicolae Georgescu, de Aurel Ștefanachi și de Doina Rizea.
M-am uitat fascinată la felul în care Cristian Sincovici de la Editura Mega a aranjat masa mică pe care mi s-a părut că a reușit să pună un camion de cărți, la prima ediție a târgului nostru de carte.
Mi-a rămas în minte dialogul cu Vasile George Dâncu, directorul Editurii Școala Ardeleană, când mi-a confirmat participarea la târg: „Facem noi tot ce trebuie. Eu vin cu Muri, cu Horia Bădescu, cu Mircea Popa, cu Vasile Igna, cu cei ale căror cărți au apărut la noi în acest an”.
O am aproape pe Daniela Sitar-Tăut – „doamna cu trolerul cu cărți”, cum mi-e drag să-i spun –, care, cu o tenacitate incredibilă, fructifică orice prilej de a-și prezenta oferta, de a vorbi despre cărțile inedite pe care le editează.
De puține zile, Revista de Cultură Nord Literar are propria editură. O gură de oxigen într-un prezent destul de cenușiu și de incert, aș zice. Un motiv de bucurie spun, gândindu-mă la lista cu cărți și de antologii pe care ne-am propus să le realizăm. Sunt atât de multe lucruri care așteaptă să fie tezaurizate în antologii, evident, după deblocările bugetare.
Vremurile sunt atât de tulburi pentru cultură, încât ai senzația că, orice ușă ai deschide, vei da de un perete bine zidit din beton și rece ca gheața. Nu știi de ce să te sprijini și nici pe ce umăr să plângi, deși nu despre plâns poate fi vorba. În eventuale dialoguri cu resort decizional, argumentele par adesea mingi de tenis care vin înapoi din perete. Cultura, izolată într-un colț, când vine vorba de împărțirea tortului, primește firimituri și, adesea, câte un liniar peste degete.
Anul acesta, austeritatea financiară ne atinge pe toți. Instituțiile de cultură sunt nevoite să-și reducă activitatea la cota de avarie. Am văzut prăbușindu-se edificii și relații care păreau aproape infailibile. La începutul anului, Poșta a denunțat contractul cu Nord Literar și am fost nevoiți să găsim soluții pentru ca revista noastră să ajungă la cititori, exact într-o vreme în care se închideau și chioșcurile de ziare. Din cauza comisionului uriaș al Poștei, cel mai longeviv cotidian al județului, Graiul Maramureșului, este în pericol de închidere.
În deruta axiologică și-n zgomotul de fond al unor orchestre dezacordate, omul-orchestră a rămas și el singur în mijlocul furtunii. Creșterea TVA-ului la carte la 11% îi lovește profund pe cei care asigură traseul cărții de la autor la cititor. Într-o țară în care peste 90% dintre cetățenii cu vârstă de peste optsprezece ani nu achiziționează nici măcar o carte pe an, iar analfabetismul atinge cote alarmante, unde nu există programe naționale și politici publice prin care să se stimuleze consumul de carte și interesul publicului pentru lectură, se mai zguduie o verigă fundamentală într-un lanț și așa fragil. Iată-ne lucrând la cota de avarie, încercând să supraviețuim într-o mare de incertitudini, în care nimeni nu lansează un colac de salvare pentru cultură. Rămân oamenii care fac cultură, să supraviețuiască prin sine, să facă din nou și din nou muncă plătită la limita suportabilității, să țină stindardul care, în mod paradoxal, ne salvează și ne prezintă lumii cu ce avem mai frumos, ca să parafrazez tulburătorul material al lui Varujan Vosganian Decalogul din care logosul lipsește, din nr. 29/2025 al României literare.
Nu știu de ce, privind în jur, mă gândesc naiv la vechiul proverb: „Ce face peștele mic când riscă să fie înghițit de peștele mare? Învață să zboare” și sper că revista, cu toată activitatea sa editorială și culturală, va merge mai departe, indiferent de umbrela administrativă sub care se va afla. Și că, după ce perioada de austeritate va fi trecut, vom relua dialogurile culturale, evenimentele dedicate cărții și cuvântului scris, târgul de carte și că vom putea tipări cărțile propuse și acceptate pe lista editurii noastre.
Sigur că, în situații tulburi, te încearcă sentimente amestecate și întrebări grele. Cum vom rezista? Probabil ca oamenii-cărți din Fahrenheit-ul lui Bradbury, hălăduind cu rost și cu cartea-n mână și-n gând prin lume. Niște oameni-orchestră, strigându-și cu discreție și totuși cu sens conținutul, inima, într-o lume în care butoaiele goale fac tot mai mult zgomot.
Dana BUZURA-GAGNIUC
Material publicat în revista Nord Literar nr. 7-8 (266-267), iulie-august 2025