„În așa măsură este Eminescu în primul rând un poet gânditor, un poet de idei, încât nici ipostaza folclorică a liricii sale, nici cea erotică (totuși atât de preponderentă în cadrul general al operei) nu sunt lipsite de pecetea gândirii, a semnificației filosofice” (Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Eminescu. Orizontul cunoașterii, 2016). Obsesia noomorfică e copleșitoare la Eminescu, precum la Camil Petrescu mai târziu. Aceeași pasiune de a înțelege. Și el se situează ca pol cunoscător față în față cu o realitate necesară de o „pasivitate indiferentă”. Și el depăşește „gândirea normală”, neadecvată, în scheme, pentru a accede la „cunoaşterea noosică”, singura cu memorie. Pot fi asumate, pentru o fugară paralelă, și precizările despre Eros din Doctrina substanţei (1988): „Sentimentul nu poate fi o valoare dacă e un stupefiant. El trebuie să implice sincer adâncul vieţii individuale.” Substanţa, cultura însăşi nu sunt decât „lupta noosului cu sentimentul”. Sau, mai exact, intervenţia ordonatoare a noosului asupra haosului instinctual. Gândirea constituie condiția însăși a existenței, a Poeziei. „Miroasele” exotice, înfiorarea senzuală a versurilor eminesciene pot induce în eroare. Iată, însă, versuri din manuscrise, limpezi, chiar dacă neșlefuite: „De-aceea eu în lume n-am iubit niciodată / De-aceea pân’la moarte eu nici c-am să iubesc / Căci nu voiu să se crape gândirea încordată / Pe-o lume care vecinic e nerealizată / Pentru un amor numai nu voi să-nnebunesc. / Ca-n luptele ei vane gândirea-mi să se sfarme / Mai sunt în lume lucruri mai demne şi [mai] mari” (Potiphar – în Eminescu, Versuri din manuscrise, ediție Ioana Bot și Cătălin Cioabă, 2015).
Eminescu se știa pe sine „minte deșteaptă” (într-o scrisoare adresată Veronicăi Micle), așadar o minte nu numai trează, ci și în stare să răspundă de veghea limbii și a cugetării noastre. Gândul se oferă firesc ca metaforă supremă a universului său. Veșnicia și infinitul îi sunt numai lui la îndemână. Gândul poartă, duce, zboară. E semnul libertății dinăuntru, garanția luminii, a vieții, așadar. Pierderea, rătăcirea lui înseamnă vulnerabilitate și întuneric.
Lui Eminescu îi lipsea o lectură metodică, de profesionist (G. Călinescu). Felul său de a se informa era nesățios și enciclopedic, cum singur mărturisește: „Când eram încă la Universitate aveam o ciudată petrecere. Îmblam adesa ziua pe uliți, stând numai pe ici, pe colo la câte-un anticvar și răscolindu-i vechiturile; luam din cărțile lui tot ce-mi părea mai bizar și mai fantastic și, venind apoi acasă, citeam și transcriam într-un caiet numit fragmentarium toate pasagele câte’mi plăceau. Locuiam într-un sat aproape de orașul universitar, împrejurul locuinței mele foarte liniștite, căci printr-un hazard locuiau în acea casă numai moșnegi bătrâni. Acolo, noaptea, după ce astupam soba, citeam și traduceam spre propria mea plăcere ceea ce am spus mai sus. […] Intram în labirintele acelor curioase povești ce le citisem, un tablou urma pe altul, o întâmplare pe alta. Atuncea stingeam lumânarea, ca să [nu] mă supere în sumbrele mele viziuni, și scriam iute prin întuneric în fragmentarium tablourile sau viziunile ce-mi treceau prin minte” (Mihai Eminescu, Fragmentarium, 1981).
Nu avem de a face, în cazul lui Eminescu, cu un filosof sistematic (chiar dacă Titu Maiorescu îl numea „rege al cugetării”, B.P. Hasdeu îi recunoștea meritul de a fi „introdus în poezia românească adevărata cugetare”, Blaga decreta: „Eminescu este cea mai înaltă întrupare a înțelegerii române”, iar Mircea Eliade vorbea despre „vocația filosofică” a lui Eminescu), ci cu „un poet bântuit de mari nelinişti existenţiale, care-şi poate fundamenta viziunea pe elemente, filosofic vorbind, eclectice” (Ioana Em. Petrescu, Eminescu. Modele cosmologice și viziune poetică , 1979). „Fiorul cosmogonic”, cum îl numea G. Călinescu, e o permanenţă a viziunii poetice. Ion Ianoşi, la rândul său, va argumenta ideea că „metafora aparţine poetului, gândul este însă al unui filosof”, căci „temele” sale predilecte țin de meditația filosofică: „relativitatea intuirii raporturilor de spaţiu şi timp; identitatea dintre vis şi real, dintre starea de somn şi veghe; lunecarea romantică, liberă şi liber-creatoare, dintr-o stare în alta, dintr-o întrupare în altă întrupare; goana după certitudinea cuibărită în incertitudine, după absolutul din relativ, după veşnicia din (şi dincolo de) viaţa de o clipă; cunoaşterea înţeleasă ca recunoaştere, liniştea dobândită prin zbatere, arta ca mântuire în damnare şi a celui damnat…” (O istorie a filosofiei româneşti – în relaţia ei cu literatura, 1996).
Cumpăna şi unda, înrudite prin complementaritatea contrariilor pe care o sugerează – prima reţinând tensiunea tragică a lui „unul sau altul”, starea între, undoirea (Constantin Barbu, Rostirea esenţială, 1985), cealaltă, variantă armonioasă, ondolantă a aceleiaşi tensiuni, supusă „legii ondulaţiunii universale”, cea enunţată de Vasile Conta, contemporanul lui Eminescu –, aşadar, cumpăna şi unda se vor impune drept cronotopi fundamentali ai universului eminescian. Mişcarea pendulară neobosită în jurul unui centru – sufletul/gândul – este condiţia însăşi a vieţii. Pierderea centrului e totuna cu moartea. „Socoteala se sparge”, spune Eminescu. Toate firele ţesăturii îşi urmează calea proprie, eliberate din urzeala sufletului. În „cumpăna organismului”, desenată repetat de Eminescu în Caiete, braţele sunt „aripile puterii de’ntâi”; ale preistoriei, aş zice, în sensul pe care Blaga îl dă termenului (Citesc în altă parte însemnări de o stranie frumuseţe pe aceeaşi idee a vieţii ca zbor vertical: „Dacă un obiect ce cade ar fi organic ar face aripi” sau „Punctul fix de rezistenţă e în sâmbure. Deasupra lui se’ncordează arcul aripelor vieţii, frunzele viitoare”; „danţul” pădurii, cu alte cuvinte). Însă materia este un cub. Căldura, lumina, mişcarea sunt cavalerii vieţii care se zbate între pereţii acestuia. Cubul, cercul, „tangenta cercului” cum e definită Religia, şi ea o linie dreaptă, sunt feţele Binelui sinonim cu moartea. Iată un fragment din Decebal: „Visu-unei umbre, umbra unui vis – / Om! Care e fiinţa ta?… Ce face / Ca tu să fii… Ce face să nu te risipeşti / în propriile-ţi fapte şi gândiri? / Sângele-acestei umbre e durerea. / Toată fericirea o uităm în viaţă / Ca şi când n-ar fi fost, numai durerea / Ochii trezeşte…” Unda, pendula, cumpăna sunt universuri compensative care pun în ecuaţie poetică lumea, sugerând prezenţa intravitală a „muzicii sferelor”.
Gândul, înţeles şi ca un „cutremur al nervilor”, este la Eminescu punctul central, originar al fiinţei, punct de fugă şi de echilibru faţă de periferie, care este întotdeauna lumea, ceilalţi. Într-o gesticulaţie generos şi orgolios romantică, Eminescu se lasă locuit de gânduri, le cheamă cu insistenţă în izolare şi în singurătate pentru a atinge starea de graţie a consonanţei depline cu sinele, cu cosmosul. „Să mă uit de lume”, „pe mine mie redă-mă” sunt invocări ale imploziei romantice, ale centripetitudinii, ale concentrării asupra unui singur punct, acel ego exacerbat valorând cât lumea: „Astă nemărginire de gând ce-i pusă-n tine / O lume e în lume şi în vecie ţine”. Pasul următor va fi „eu e Dumnezeu”. Lumea căutată nu poate fi în lume, ci doar în „imperiul gândirei”: „Muntele gândirei în marea închipuirei”, iată idealul realizabil endoscopic. De la Sfântul Augustin: Noli foras ire; in te ipsum redi; in interiori homine habitat veritas („Nu merge în afară; întoarce-te spre tine însuți; în omul lăuntric locuiește adevărul”), citat de Gabriel Liiceanu în sprijinul cuprinzătorului concept de infinit lăuntric (Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu, Despre destin, 2020), la Lucian Blaga: „Drumul tău nu e-n afară, căile-s în tine însuţi” (Suflete, prund de păcate), aceeași idee a Adevărului care sălășluiește în mintea cugetătorului.
Irina PETRAȘ
Material publicat în revista Nord Literar nr. 7-8 (266-267), iulie-august 2025