Trăim într-un context existențial în care nu doar poezia, ci mai toate făptuirile artistice și nu doar acestea sunt mereu puse și repuse în discuție. Ba mai mult, o punere și o repunere în discuție ale naturii estetice și chiar umane a poeziei, dacă sufletul, emoția și rațiunile inimii mai aparțin omului! Disputa dintre antici și moderni rămâne mereu deschisă, mereu actuală.
Am afirmat mereu, de-a lungul anilor, că, mai înainte de a fi o chestiune de expresivitate a limbajului, poezia e un mod de a ne trăi umanitatea. Într-adevăr, universul şi timpul poeziei aparţin deopotrivă realului, în sensul primordial al cuvântului, dar şi realităţii şi actualităţii. Lumea poeziei este lumea esenţelor, lumea faptelor epurate de accidental, universul concret perceput prin conştiinţa emoţională. Este lumea trăirilor şi a răspunsurilor pe care inima le dă provocărilor acestui univers concret, iar timpul său este timpul interior, acea oglindă invizibilă a timpului istoric. Contractul poetului cu eternitatea este contractul timpului istoric trăit. Aventura poeziei reprezintă aventura sufletului omenesc într-un anume univers, într-un anume timp.
Numai că fiecărui poet umanitatea sa. Metaforele lui sunt această umanitate, fiindcă trăieşti prin cuvintele tale. Nu trăieşti pur şi simplu şi abia apoi vorbeşti despre această trăire. Trăieşti cu şi prin cuvintele tale, prin tăcerile tale care sunt cuvintele nespuse încă. Trăieşti poetic, vorbind poetic.
Actualitatea poeziei, aceea care stârneşte interesul cititorului, decurge din capacitatea poetului de a figura acest timp interior şi această istorie invizibilă, mult mai „obiectivă” adesea decât Istoria însăşi, de a le exprima în această limbă pe care atât el, cât şi cititorul o pot înţelege, limba sufletului. Căci poezia este istoria fiinţei şi mitologia sufletului.
Din această perspectivă, ne putem întreba ce înseamnă modernitatea în raport cu efortul de a rămâne mereu în inima timpului interior, deopotrivă purtător al eternului timp al umanităţii.
Ce vrea să zică „modern”? „Ceea ce ţine de vremea celui care vorbeşte; actual, contemporan”, ne spun dicţionarele. Modernitatea nu este deci un concept estetic, ci o trăire, un mod de a ne situa în timpul nostru, de a aparţine acelui timp.
Să vedem, deci! Sunt Marii Greci nişte moderni ai timpului lor? Evident! Este Bernard de Ventadour un modern al epocii trubadurilor provensali sau Villon un modern al secolului al XV-lea? Sau Shakespeare al lumii elisabetane? Sau Hölderlin sau Cantemir? Nu încape îndoială!
Arthur Rimbaud avea să afirme că „trebuie să fii absolut modern”, dar niciodată că poezia trebuie să fie absolut modernă. E o diferenţă esenţială. Afirmaţia lui nu priveşte nici poeticul, nici lingvisticul. Citită cum trebuie – chiar dacă am ţine seama de ceea ce urmeză: „fără imnuri: păstrează drumul câştigat” –, ea priveşte mai degrabă trăirea despre care vorbeam, acel anotimp rimbaldian în infern, care traduce şi sensibilitatea unei epoci. Poeticul o urmează sau, mai precis, o acompaniază. Desigur, „trebuie să găseşti o limbă”, dar „această limbă va fi a sufletului pentru suflet”. Fiindcă poetul „îşi caută sufletul, îl cercetează, îl ispiteşte, îl învață”, îi scria el lui Paul Demeny. „Toate întruchipările iubirii, suferinţei, nebuniei el le caută în sine însuşi, epuizează în sine toate otrăvurile, pentru a nu păstra în el decât chintesenţele”. Şi încă: „pentru că el ajunge la necunoscut! Fiindcă şi-a cultivat sufletul, deja mai bogat ca niciodată”!
Ca şi pentru Rimbaud, pentru mine poezia rămâne vorbire interioară, emoţie trăită şi mărturisită liric. Căci, neîndoielnic, fără lirism nu putem vorbi despre poezie! Niciuna dintre formulele adiacente propuse astăzi nu valorează nimic fără emoţia poetică, fără lirism. Nu se poate face dintr-o vrabie o privighetoare! Aleatoriul, dicteul, improvizaţia nu pot înlocui reflexivitatea şi meditaţia, cu atât mai puţin talentul. În celebrele concursuri de la Blois, Villon era veşnicul câştigător, fiindcă „improvizaţiile” sale erau mult mai reflexive şi mai pline de emoţie decât ale celorlalţi.
Poezia nu este, în primul rând, de domeniul formalului, indiferent de specificitatea sa expresivă. Metafora, poemul care rămâne doar la nivelul formalului n-are de-a face cu poezia. Fiindcă poemul este, se constituie ca poem deopotrivă prin poeticul, dar şi prin poieticul său. Dar conţinutul său este forma sa doar dacă aceasta este purtătoare de sens şi-şi şlefuieşte structurile din ea însăşi. A face din limbaj un scop în sine înseamnă a scoate poemul din finalitatea sa, care este revelarea unui sens, a-l scoate din poeticul său, dar şi din poietic, acordându-i doar „gradul ornamentalităţii sale”.
Nu poţi crea poezie separând-o de adevărul ei şi de acele structuri semantice în jurul cărora se structurează opera. ,,Mare poet este mai puţin acela care inventeză decât acela care descoperă”, spunea Borges. Acela care descoperă omul, omul din totdeauna şi din fiece epocă ori din fiece modernitate. Înainte de a te întreba dacă eşti modern, ar fi poate mai bine să meditezi la ceea ce îi scria, în 1945, Paul Celan lui Hans Bender: „Trăim sub ceruri sumbre și există prea puțini oameni. Poate tocmai de aceea sunt atât de puține poeme!”. Și să te întrebi: Dacă Celan trăia și astăzi, ar fi scris unui prieten altceva?
Fiindcă poezia adevărată nu e nici veche, nici modernă! Ea e aceeaşi dintotdeauna şi mereu nouă, o mărturisire a omului. Atâta timp cât omul continuă să existe. Căci nimic nu-i nou în poem în afara poemului însuşi!
Horia BĂDESCU
Material publicat în revista Nord Literar nr. 6 (265), iunie 2025