Încă de la începutul soliei sunt expuse argumentele politico-teologice pe care se întemeiază punctul de vedere al solicitantului: „Pronia lui Dumnezeu așează puterea și autoritatea prinților și ruina și dărâmarea acelorași prin a lui Dumnezeu tainică judecată ori pentru pedeapsa unui popor neascultător ori pentru certarea prinților răi și nevrednici de treapta de cinste și neînstare a purta cârmuirea și autoritatea…”1. Argumentarea, în acord cu viziunea medievală ce îl plasează pe Dumnezeu în centrul universului, punând pe seama lui tot ceea ce se întâmplă, are totuși o rigoare logică, enumerând cele două situații în care puterea și autoritatea princiară sunt retrase de către Demiurg: pedepsirea poporului infidel și/sau rebel – ambele interpretări sunt posibile – și penalizarea principilor răi ori incapabili.
Tot sub raportul teoriei și al practicii politice, viziunea asupra confruntării cu turcii reține ca motivație că „prinții Valahiei, pentru apărarea libertății lor, s-au opus urmării acestei pretenții și astfel, cerând ajutorul altor prinți și mai ales al regilor Ungariei, au rezistat multă vreme în această privință cererii împăraților turcești”2. Cu alte cuvinte, domnitorii români și-au apărat libertatea, adoptând o atitudine demnă și curajoasă, și s-au opus cererilor de tribut turcești interpretate nu ca semn al acceptării politice și militare a supunerii, ci ca evidență a lăcomiei materiale turcești.
Petru Dumitru susține pe seama lui Radu cel Bun, adică, de fapt, a lui Mircea cel Bătrân – incluzându-l, după toate semnele, și pe el în șirul respectiv de domnitori – calitatea regală. Acesta a fost domnitorul care ar fi asigurat saltul de statut Țării Românești, instituind regalitatea, ridicându-se astfel pe sine și țara din rândul principatelor în cel al regatelor. Informația, vizându-l pe inițiatorul independenței și al deplinei suveranități a țării, care a fost și primul său suveran neobligat la vasalitate față de vreo mare putere din regiune, pare să se refere la Radu Negru, alias Radu I, deci nu la Mircea. În cronica lui Ioan de Târnave (Kükülöi János), scrisă după 1360, apare aserțiunea următoare cu privire la Moldova: „Și deși fusese atacat în mod repetat de armata regelui însuși, totuși numărul tot mai mare de locuitori ai Olahilor/românilor a mărit acel ținut într-un regat” („et quamvis per exercitum ipsius regis, saepius impugnatus extitisset, tamen crescente magna numerositate Olachorum inhabitantium illam terram in regnum est dilatata”)3. Deși aici este vorba despre statul de la răsărit de Carpați, este de crezut că și Țara Românească avea un statut similar. În a doua jumătate a sec. al XIV-lea cronicarul maghiar identifica deci formațiunea statală a moldovenilor cu un regat. La rândul lui, Nicolae Iorga semnalează că regalitatea românească medievală nu este o simplă proiecție fantasmatică sau propagandistică a lui Petru, căci „la 1552 rege-i zice ambasadorul francez Codignac lui Petrașcu”4, așadar chiar tatălui pretendentului Petru Dumitru, lucru care se prea poate să îi fi ajuns la cunoștință fiului. Desigur, formula de adresare a nobilului francez față de domnitorul de pe la mijlocul secolului al XVI-lea putea fi o aproximare curtenitoare, ceremonială, și nimic mai mult. Dar ea este incontestabilă și mărturisește nu o simplă eroare de estimare a statutului princiar al domnitorului aflat în subordinea sultanului, ci, așa cum pare să sugereze Nicolae Iorga, aprecierea, pornind de la o documentație despre care nu știm astăzi, vizând poate acele antecedente menționate și de Petru Dumitru, ca demnitate cu rang regal a calității voievodului.
Chiar dacă nu este exact echivalabil cu statutul regal, titlul lui Mircea cel Bătrân la apogeul puterii sale – „Eu, întru Hristos Dumnezeu binecredincios şi binecinstitor şi de Hristos iubitor şi autocrat, Io Mircea mare voievod şi domn din mila lui Dumnezeu şi cu darul lui Dumnezeu, stăpânind şi domnind peste toată Ţara Ungrovlahiei şi a părţilor de peste munţi, încă şi către părţile tătăreşti şi Amlaşului şi Făgăraşului herţeg şi domnitor al Banatului Severinului şi pe amândouă părţile pe toată Podunavia, încă până la marea cea mare şi stăpânitor al cetăţii Dârstorului” – permite, în principiu, echivalarea termenului autocrat cu cel de rege. Marius Diaconescu puncta: „Titulatura lui Mircea cel Bătrân reflectă structura și întinderea stăpânirilor sale, fiecare fiind o stăpânire distinctă: Țara Românească de la munți până la Dunăre și spre părțile tătărăști, Banatul de Severin, Ducatele Făgărașului și Amlașului, Dobrogea sau țara lui Dobrotici, Silistra și Podunavia. Mircea a fost domnitorul care a stăpânit cele mai întinse teritorii, depășind cu mult granițele Țării Românești”5. Totuși, nu trebuie uitat că Mircea cel Bătrân a fost repus pe tron de regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg, fiind și socotindu-se vasalul acestuia.
Dezlegarea acestui mister vine din altă parte. În Învățăturile lui Neagoe Basarab, calitatea de împărat sau de domnitor vine din altă parte. Ea este considerată în raport cu o investire transcendentă, căci – și întreaga primă parte a cărții voivodului este dedicată demonstrării acestei susțineri, pe baza textelor biblice și a unor autori prestigioși ortodocși – Dumnezeu a făcut omul („Toți sunteți dumnezei și fiii Celui de sus”6) și tot el l-a făcut stăpân peste această lume („Iar ție țe-au dat Dumnezeu împărățiia într-această lume scurtă”7), Că măcară de ești și împăratu sau domnu, iar judecata tot iaste a lui Dumnezeu și cu porunca Lui ești pus păstor tu, și tocmitor faptelor Lui”8. Prin urmare, „ci câtă vreme va fi dată pre mâna ta, fie-ți grijă și frică de slujba care țe-au dat-o Dumnezeu în seama ta, că nici ai adus nimic cu tine într-această lume, nici vei să iai nimic. […] Iar, deși ai tu, nu te lăuda, că de la Dumnezeu le-ai luat, ca să dai schiptrul și steagul împărăției și domniei tale cu multă mulțămire, cum și împărații cei mai denainte vreme ș-au dat împărățiile în mâna lui Dumnezeu Tatăl, cu multă îndrăznire și cu multă cinste și cu mare îndreptare. Și cu împărățiile lumii aceștii trecătoare au dobândit împărățiia cea netrecătoare a ceriului și au luat cununa bunătăților din mâinile lui Dumnezeu.// Și să nu ți să înalță inima, nici să te trufești de limbile și de năroadele cele multe, că de la Dumnezeu fu dată putere voao și biruință de la Cel-de-Sus”9. Singura legitimitate posibilă pentru un creștin este, așadar, după Neagoe Basarab, în cel mai autentic spirit medieval creștin, cea conferită de Dumnezeu. „Că împărățiia și domniia a împăraților și domnilor, care iaste pre împărații și domnii cei credincioși și drepți, aceia iaste împărăție și domnie cerească”10.
Nicăieri în cuprinsul cărții sale Neagoe nu pledează pentru plecăciunea în fața romano-catolicilor și nici a turcilor. Dimpotrivă, el spune clar: „Iată, ia aminte și aceasta, fătul mieu, că poruncescu Dumnezeieștile Scripturi să te lepezi de eritici, să nu faci taină cu dânșii, nici să vorbești multu cu ei; dar încă cu cât mai multu să cade să te ferești de păgâni, de care nu știu ce iaste Dumnezeu, nici să botează, măcar de țe-ar fi și frate și să te fii născut cu dânsul dintr-o mumă, tot încă mai multu și mai tare să te păzești și să nu faci cu dânsul den adâncul și den ascunsul inimii tale nici un sfat. Că aceștea suntu vrăjmași crucii Domnului nostru Iisus Hristos, și numele lui Dumnezeu cel sfântu îl hulescu. Deci de vom iubi noi pre unii ca aceștea, iar dragostea lui Dumnezeu să va lua de la noi”11. Rezultă de aici că vasalitatea față de Ungaria catolică sau supunerea în fața Porții otomane nu legitimează domnia. Ea poate fi socotită echivalentul regalității – concept care nu apare în Învățături, alături de cel imperial („împărații”) și de cel domnesc („domnii”)12 – și este deplin suverană chiar și în condiții de supunere politică față de turci, ca una ce vine direct de la Dumnezeu și transcende, prin sursa de la care emană, îngustul timp istoric al vieții terestre. Numai relele și păcatele socotite în cheie creștină atrag după ele pedepsele divine, indiferent dacă este vorba despre pedepsirea țării și a poporului întreg ori numai de îndepărtarea de la domnie a celui nevrednic în ochii Domnului.
- Nicolae Iorga, „Rătăcirile în Apus ale unui pretendent român, Ioan Bogdan, în secolul al XVI-lea”, în AARMSI, seria III, tom VIII, 1928, p. 294.
- Ibidem, p. 295.
- Cronica lui Ioan de Târnave, în Johannes Georgius Schwandtner, Scriptoresc Rerum Hungaricarum, I, Viena, 1746, p. 196.
- Nicolae Iorga, „Rătăcirile în Apus…”, loc.cit., p. 299.
- Marius Diaconescu, „Mircea cel Bătrân a fost și cel Mare”, în Historia; vezi: https://historia.ro/.
- Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, ed. de Dan Zamfirescu și Ileana Mihăilă, București, Academia Română & Fundația Națională pentru Știință și Artă, 2020, p. 8.
- Ibidem, p. 10.
- Ibidem, p. 11.
- Ibidem, p. 11-12.
- Ibidem, p. 99.
- Ibidem, p. 74-75.
- Ibidem: „Vezi mila lui Dumnezeu, vezi dragostea Lui cu carea au iubit pre noi! Vezi darul Lui cu care ne-au dăruit! Cât iaste de multă mulțimea milelor Tale, Doamne! (Ps. 30/ 1) Că au urcat firea noastră cea omenească mai deasupra decât toate puterile cele cerești. Dumnezeu s-au înălțat și au șezut pre scaunul mărirei puterilor Sale. Iar alte făpturi câte sântu supt ceriu și lucrurile ale lui Dumnezeu, toate sântu tocmite și rânduite în treaba și în slujba neamului omenescu: soarile, luna, stelile, văzduhul, vântul, ploile, pământul și marea și toate câte-s într-însa. Iar pre omul fîcu-l viețuitoriu și împărat și biruitor tuturor faptelor Sale câte sântu supt cer, și încă nu numai atâta; ci-l făcu soț și moștean și iubit fiiu și-l dărui de fu Dumnezeu și biruitor împărății Sale cei cerești…” (p. 6-7), „Iar ție țe-au dat Dumnezeu împărățiia într-această lume scurtă” (p. 10), „Dreptu aceia să cade împăratului și domnului să aibă judecată dreaptă și nefățarnică” (p.10), „tot omul, sau împărat sau domnu, sau sărac sau mișel, sau biruitoriu” (p. 22), „nimeni să nu se amăgească și să să ție mare, măcar să fie împărat, măcar domnu, măcar boiariu, măcar fiește ce va fi” (p. 50), „ascultați, bărbaților, ascultați muerilor, ascultați, împăraților, ascultați, împărăteselor, ascultați, boiari, ascultați, jupâneselor, ascultați, toată vârsta și toate rânduialeli, bătrânii și tinerii, bătrânele și cele tinere” (p. 111), „voao cinstiților și dulcilor miei Domni, care veți fi în urma noastră Domni și biruitori țărâi aceștiia, așijderea și dumneavoastră, iubiții miei boiari” (p. 144)”, „iubiții miei frați și unșii lui Dumnezeu” (p. 153), „împărații și Domnii cu multă frică și cu mult cutremur vor să dea seamă înaintea lui Hristos Dumnezeu pentru lucrurile ce au făcut în vremea împărățiilor lor…” (p. 165), „Că mulți împărați și Domni zic…” (p. 167), „Că iată acei împărați și domni, patriiarși și vlădici, egumeni și duhovnici, bogați și săraci, carii fură ziși mai sus” (p. 171), „O, fătul meu Theodosie și voi alți Domni și frați toți!” (p. 219).
Ovidiu PECICAN
Material publicat în revista Nord Literar nr. 6 (265), iunie 2025