Au fost două împrejurări care mi-au confirmat veridicitatea faptelor la care mă voi referi în continuare. Mai întâi, s-a întâmplat ceva la Tescani, în conacul Marucăi Enescu și al fratelui ei Bâzu Cantacuzino, unde mă oprisem doar pentru o noapte, însoțit fiind de Valentina Boștină, regretata sculptoriță. Am fost foarte bine primiți de Horia Bernea, aflat acolo într-o tabără de pictură împreună cu discipolii săi, printre care Mihai Sârbulescu, membru al cercului din jurul lui Paul Gherasim, sfântul picturii românești. Cu marele pictor Bernea, sculptorița străbătuse în tinerețe niște momente dramatice. Alături de discipolii săi, despre acele întâmplări am ascultat înmărmurit cum cei doi foști colegi și-au rememorat exmatricularea din Facultatea de Arte, unde ei fuseseră studenți. În altă împrejurare, la Muzeul Național, la vernisajul unei mari expoziții retrospective Gheorghe Anghel, pe când urmăream discursurile oficialităților care se străduiau să îi facă loc în sculptura românească marelui sculptor, până atunci cam prohibit de comuniști, s-a apropiat de noi, mai exact de Valentina Boștină, o doamnă între două vârste, care plângea pe înfundate, în timp ce îi cerea acesteia iertare, iar ea o alunga cu mânie. Mi-a spus apoi că aceea era sculptorița Veturia Ilica, cea care, după studii la Leningrad, devenise mai întâi asistentă și apoi profesoară de sculptură la București și-i organizase exmatricularea, probabil nu din inițiativă proprie, ci din însărcinarea forțelor întunericului în ghearele cărora încăpuse țara.
S-a întâmplat însă ca aceluia care îi era soț tartorei cu studii în Uniunea Sovietică, sculptor el însuși, cu numele Vladimir Predescu, să i se facă milă de tânăra studentă și, târziu în noapte, i-a făcut o vizită ca să o prevină că a doua zi urma o mare ședință în care ea și alți câțiva colegi ai ei vor fi declarați dușmani ai poporului și exmatriculați din facultate. Era vorba de acei studenți care aveau părinții în închisori ca deținuți politici. Cum a plecat vizitatorul nocturn, aceasta a pornit prin oraș să-i avertizeze pe respectivii cu privire la ceea ce li se pregătea pentru a doua zi, un spectacol de asasinat public specific stalinismului. Pentru comuniștii care cotropiseră țara era important ca totul să se transforme într-o mare lecție de ideologie. A fost un fiasco pentru organizatori, pentru că cei vizați nu s-au mai dus la Institut, ci și-au dat întâlnire la Capșa, unde au sărbătorit numai între ei izbutita lor dejucare a farsei nemiloase. Cei exmatriculați erau, pe lângă Valentina Boștină și Horia Bernea, pictorii Gil Nicolescu și Șerban Gabrea, printre multe altele și coautor al unei enorme tapiserii expuse în holul Teatrului Național bucureștean de azi. Acestea sunt numele care mi-au rămas în memorie, poate și pentru că ulterior s-au dovedit a fi mari personalități.
Tinerii s-au amuzat atunci copios de felul în care sabotaseră prin absență punerea în scenă a spectacolului ideologic de sorginte sovietică. Dar profesorii lor erau mult mai lucizi cu privire la cum puteau să se piardă niște talente în calitatea cărora ei credeau și au căutat în consecință soluții pentru a-i salva. Așa s-a născut ideea unei facultăți de arte plastice în cadrul Institutului Pedagogic de trei ani din București, unde au fost recuperați toți cei exmatriculați pe considerente politice. Astfel și-au putut continua cariera artistică, nu au devenit niște pedagogi ai artelor, ci doar indirect, prin opera lor exemplară, dar s-au impus ulterior ca mari și glorioși artiști. Inițiativa salvării tinerilor studenți i-a aparținut sculptorului Constantin Baraschi, șeful Catedrei de sculptură din Institutul de Arte, cel care a supravegheat îndeaproape devenirea acelora. Pedagog eminent, el însuși sculptor de anvergură, a suferit pe urmă o campanie de desființare din partea celor care nu-i puteau ierta unele lașități din trecut. Politica prin care el s-a înălțat și de care a profitat nu l-a iertat nici pe el, lovindu-l mai apoi năprasnic atunci când, după ce câștigase un concurs pentru un monument Eminescu în capitala țării, a fost nevoit să renunțe la realizarea lui, macheta propunerii sale a fost aspru criticată pentru academismul stilului ei, nu a mai fost transpusă în material definitiv, iar orașul București a rămas să fie împodobit de christicul Eminescu din fața Ateneului, operă a sculptorului Gheorghe Anghel, care nu se grăbise să adopte stilul realist-socialist de import, ci a rămas la cel bizantin. Dar studenții care au fost atunci salvați i-au fost recunoscători profesorului Constantin Baraschi!
Ion PAPUC
Material publicat în revista Nord Literar nr. 5 (264), mai 2025