Recent apărut la Editura Casa Cărților, volumul de versuri Alte vremuri este, pe de o parte, un manifest al autorului Gavril Ciuban pentru prețuirea actului creator/artistic și a slujitorilor demni ai artei, căci, în Nota justificativă din debut, scriitorul maramureșean explică: „Impulsul de a mai ieși o dată în lume s-a născut din reacția mea la atitudinea unei comisii care i-a refuzat lui Nicu Covaci, redutabilul compozitor al formației Phoenix, «notele de trecere» pentru a obține amărâtul de supliment de pensie destinat artiștilor profesioniști”. Așadar, prezentul tom este dedicat memoriei compozitorului amintit. Pe de altă parte, cunoscutul poet al Vaserului crede în puterea cuvântului de a păstra vie în timp imaginea unei lumi autentice (spre folosul și bucuria urmașilor) și în libertatea resimțită pe tărâmul literaturii, „locul potrivit pentru a sfida țărmurile”. Astfel, autorul provoacă cititorul la o nouă incursiune lirică în adâncurile unei lumi încărcate de memorie, de experiențe descinse din „alte vremuri”, cu tulburătoare sau senine retrăiri și împărtășiri.
Pe lângă versuri inedite, volumul cuprinde și poeme tipărite în alte apariții editoriale sau risipite prin reviste de cultură de-a lungul timpului, un album de fotografii și o secțiune de repere critice, toate conturând un profil artistic original, o voce lirică distinctă în peisajul literaturii contemporane, validată în timp.
Sintagma „alte vremuri” echivalează și cu o stare de spirit pe care Gavril Ciuban o transmite în discursul său poetic. Vocea lirică neaoșă răzbate din pădurile Vaserului pentru a reînvia timpuri apuse și pentru a pătrunde pe tărâmuri memorabile cu o atitudine când exuberantă, când discretă, cu patimă, cu revoltă ori cu melancolie. Indiferent de aria melodică, ea îndeamnă la reflecție.
În primul poem, este zugrăvit apocaliptic acel „decembrie irepetabil”, penelul liric îmbibat parcă de „sângele fierbinte de pe caldarâm” conturând un tablou impregnat de o atmosferă glacială („Ninge turbionar cu fuioare de gheață / cu ace de plumb”), care trădează starea de revoltă și refuzul de validare/acceptare a nedreptăților.
Din „paradisul comunist” decupează sarcastic, dureros, răzvrătit secvențe brute și le proiectează, asemenea unor diapozitive lirice, pe ecranul memoriei afective: „Afară jena / de a privi soarele stând în cur pe // spinarea lipsită de măduvă a unui orizont / deșelat (…) / Nudul lumânării din care / picătura chinezească bate cuie în apă / (…) / Jâlțul de barșon / de culoarea leșiei și balonzaiderul / să mai deie o raită numai să nu rămână / omul la locul rânduit de Dumnezeu” sau „calupul de marmeladă, coperta cărții de Fadeev după / borcanul cu groștior, leșurile unui poem / din literatura de sertar”. Prin fuziunea dintre oralitatea limbajului, lexicul specific Maramureșului și ambiguitatea metaforelor rezultă un discurs liric de un farmec aparte, care instigă cititorul la decelarea nuanțelor semantice și stilistice. Alte versuri reînvie vremurile în care mamele așteptau întoarcerea feciorilor „din Lagărul de la ruși / în zdrențe kaki”, reconstituite într-un scenariu sumbru. Răni necicatrizate ale istoriei se extind, contaminând dureros și permanent conștiința și simțirea poetului: „pe vremuri de întuneric / o haită de lupi bolșevici / ierna-va în poezia următoare, / pe veci”.
Ferestre senine se deschid spre trecutul neamului și sentimentul de mândrie patriotică este intensificat în Decembrie, întâiul, în care poetul reanimează, în versuri de o remarcabilă forță expresivă, „deșteptarea” și ridicarea poporului român într-o singură suflare: „Soseau cătune, târguri, plutași cu țintirime / pe umeri. Înfrigurate mânuri cu steagurile-n / Flăcări // Puhoaie cristaline cât lacrimile toate. Ocean / vărsat în inimi. A Plângerii Văliucă / suia făclii // Și-n trenuri nesfârșite / de armăsari lungite de-a lungul unui Timp / împresurat de sorii cei mai tineri. / «Deșteaptă-te, române…»”.
Din vârsta uimirii și a descoperirii universului, din colțul de lume ocrotit de prezența mamei, se ivesc reflexiile luminoase în care s-a modelat firea omului și care îi alimentează perpetuu izvorul de energie: „Prin geamul cât o palmă vedeam tot universul / împărăteasă casă aveam cu lut pe jos în tindă / când lacrimile mamei surpau tot înțelesul / văzut-am paradisul la lampa prinsă-n grindă”. Sunt „anotimpuri pierdute” din care adultul își extrage esențiale doze de alinare și de regenerare sufletească: „Onomastica singurătăților mele / este fetița aceea cu coșuri pe obraji / căreia întotdeauna i-am iubit / zgârietura picioarelor”.
Rădăcinile poetului maramureșean sunt adânc înfipte în ființa neamului, sentimentul de apartenență fiind exprimat sub forma contopirii cu natura și cu tot ce poartă sevă românească: „Eu sunt țăranul ajuns grâu / încă din timpul vieții (…) / Eu sunt proletarul căruia și mâine / i se vor extrage minereuri fierbinți / din sânge / (…) / Eu spun: patria este bogată numai atunci / când limpezi de sudoare îi sunt fiii. // Eu sunt poetul cu o singură patrie / și trăiesc veșnicii cumsecade”.
Gavril Ciuban este și un desăvârșit peisagist, dovedind o uimitoare capacitate de sugestie și o forță de a reda stilistic și de a construi– prin inteligente conexiuni de imagini artistice și prin asocieri lexicale – tablouri originale: „În curând răsufla-vor lumini / scăfârlia soarelui pe ghilotina orizontului – / marea amniotică. // Și mult mai încolo / sub clopotul stins al bobului / de rouă / truda furnicilor înspre everestul mușuroiului”.
Cu un discurs poetic recongnoscibil, în care valorifică limbajul marcat de autenticitate rurală, farmecul, naturalețea și oralitatea rostirii neaoșe, Gavril Ciuban rămâne un veritabil spirit liber pe teritoriul poeziei.
Raluca HĂȘMĂȘAN
Material publicat în revista Nord Literar nr. 5 (264), mai 2025