Dacă în 2016 poetul și criticul Kenneth Goldsmith punea în discuție utilitatea „pierderii” de timp în spațiul virtual, cinci ani mai târziu poetul și artistul Bo Burnham avea să ne ureze, într-una dintre creațiile sale poetice, direct, un bun-venit în lumea internetului cu tot ceea ce aceasta oferă. Trăim într-o lume dominată de algoritmi, de rețele sociale și de inteligență artificială, iar poezia nu rămâne imună la influențele acestui context.
În fiecare moment istoric, poezia s-a adaptat la noi mijloace de expresie și la schimbările de mentalitate. Dacă în perioada modernistă versul liber a luat locul formelor fixe, iar postmodernismul a adus în prim-plan intertextualitatea și fragmentarismul, era digitală ne propune o nouă mutație estetică. Astăzi, poezia nu mai este doar un text scris, ci devine o experiență care își face loc în buzunare de diferite forme, adesea imersivă și interactivă.
Poezia tehnologică se conturează astfel ca o expresie a epocii digitale, în care codul poate deveni vers, rețelele sociale înlocuiesc paginile de manuscris, iar algoritmii contribuie la procesul de creație.
Această transformare are mai multe direcții, fiecare reprezentând o formă distinctă de reconfigurare a expresiei poetice. Poezia generată de inteligența artificială folosește modele lingvistice avansate pentru a construi texte poetice, simulând coerența, ritmul și metafora, fără a avea însă o experiență umană autentică. Poezia generată prin coduri integrează limbaje de programare ca formă poetică, generând texte care pot fi interpretate atât literar, cât și funcțional, ca fragmente de software. Poezia multimedia combină sunetul, imaginea și textul, propunând o experiență poetică multisenzorială, în care cititorul devine participant activ.
Poezia inspirată din conținutul rețelelor sociale valorifică formatul scurt, viral și vizual al platformelor digitale, oferind noi posibilități de diseminare și de impact. În paralel cu aceste forme emergente, poezia tehnologică se apropie conceptual de ceea ce în literatura experimentală se găsește sub denumirea de found poetry. Aceasta implică recontextualizarea unor texte preexistente – fragmente din ziare, reclame, postări online sau texte generate automat – pentru a crea un sens poetic nou. Tehnica cut-up, popularizată de dadaiști, precum Tristan Tzara în anii 1920, sau proiectele poetice bazate pe ștergerea unor fragmente din sonetele lui Shakespeare, precum Nets, ale artistei Jen Bervin, demonstrează că poezia se poate construi și printr-un proces de selecție și restructurare ale informației. Poezia tehnologică poate merge mai departe pe acest drum, integrând surse digitale, baze de date și instrumente de reamalgamare automate. Desigur, autoratul poate deveni astfel problematic.
În acest context, doi autori devin interesanți pentru înțelegerea poeziei tehnologice: Bo Burnham și Kenneth Goldsmith. Primul reprezintă dimensiunea performativă și vizuală a poeziei în era digitală. În special prin show-ul său Inside, Burnham propune o poezie multimedia, în care versurile sunt integrate în muzică, lumină și imagine, creând o experiență poetică imersivă. Piesa Welcome to the Internet este un exemplu de poem digital care comentează critic haosul informațional contemporan, transformând supraîncărcarea cognitivă într-un gest liric și ironic. Poezia lui Burnham nu este scrisă pentru a fi citită în liniște, ci trăită prin sunet și imagine, reflectând natura fragmentată și accelerată a vieții contemporane.
Pe de altă parte, Kenneth Goldsmith propune o abordare radical diferită, dar complementară. El redefinește actul poetic prin ceea ce numește „scriere necreativă” (uncreative writing). În viziunea sa, poezia nu mai presupune crearea efectivă a unui conținut original, ci organizarea și recontextualizarea textelor existente. Proiectele sale – precum Printing Out the Internet, unde conținutul online este tipărit și transformat în instalație artistică – pun sub semnul întrebării ideea de originalitate și de creație. Poetul devine un curator al epocii informaționale, iar poezia, o arhitectură a limbajului digital.
În România, proiectele The Seven Poems și The Eighth Poem ale Cristinei Irian, incluse de platforma europeană de poezie Versopolis (versopolis.com) în secțiunea „Inovații tehnologice în literatură”, propun o reconfigurare a actului poetic în era digitală, în care rețelele sociale sunt propuse ca spații autentice de creație artistică. În cazul acestor proiecte, conținutul generat de algoritmul Facebook – postări, reclame și fluxuri informaționale – este utilizat ca materie primă poetică. Dacă The Seven Poems surprinde haosul și diversitatea fluxului digital din perioada prepandemică, The Eighth Poem, realizat după schimbările algoritmice din 2020, evidențiază o poetică mai controlată, în care aleatoriul este restrâns de logica platformei. În ambele cazuri, poezia devine un act de curatoriat digital, înrudit cu estetica „scrierii necreative”, în care autorul organizează și resemnifică fragmente preexistente de text. Componenta vizuală a acestor proiecte, realizată de artistul Mircea Bochiș, completează demersul conceptual. Bochiș intervine cu imagini manipulate digital, preluate din fluxul său Facebook, transformând poemele în cărți-obiect ilustrate.
Astfel, poezia capătă o dimensiune plastică și materială, devenind atât un produs hibrid între text și imagine, cât și o formă de reflecție critică asupra condiției artistice și umane în era digitală.
Aceste moduri de lucru ridică unele întrebări despre natura poeziei în era inteligenței artificiale. Dacă toate cuvintele au fost deja scrise și pot fi reproduse automat, ce mai înseamnă actul poetic? Este el un gest de creație individuală sau devine o formă de navigare și rearanjare a datelor? Poezia tehnologică nu oferă răspunsuri definitive, dar provoacă reflecția asupra acestor dileme. Sigur că această formă de poezie marchează o schimbare de paradigmă în modul în care înțelegem literatura. Poezia tehnologică nu este doar o adaptare la noile medii, ci o formă artistică în sine, cu propriile reguli, estetici și provocări. Între spectacolul digital propus de Burnham și arhitectura textuală conceptuală a lui Goldsmith, poezia se reinventează ca act tehnologic. Ea devine și un mod de explorare a lumii digitale, o oglindă critică a unei lumi saturate de informație și de hiperconectivitate.
Imaginile de prezentare sunt din cadrul proiectelor The Seven Poems și The Eighth Poem (Ana-Cristina Irian, Mircea Bochiș), din cadrul „Versopolis Poetry Expo 2024-2025” și „Book.art.est”, expoziție internațională și multidisciplinară dedicată cărții ca obiect de artă, organizată de Celula de Artă și de colaboratorii săi în luna ianuarie 2025 la Galeria „Calderon Art Studio” din București.
Ana-Cristina IRIAN
Material publicat în revista Nord Literar nr. 5 (264), mai 2025