Elí URBINA
S-a născut în Chimbote (Peru), în 1989, este poet și fondator al Editurii Santa Rabia Poesía. Volume publicate:
El abismo del hombre (Buenos Aires Poetry, 2020, Argentina); La patria del instante, 120 haiku (Alcorce Ediciones, 2023, Mexic); Exŏdus (Santa Rabia Poetry, 2022 și 2023, Peru, cu traducerea în engleză a lui Jeremy Paden); L«abisso dell» uomo (Editura Arcoiris, 2023, Italia, cu traducerea în italiană a Adrianei Caterino). De asemenea, este autorul volumelor La sal de las hienas (Plectro Editores, 2017, Peru) și Fábula de los burros salvajes y otros poemas (Editora BGR, 2022, Spania).
Poezia sa a fost tradusă în mai multe limbi (engleză, franceză, italiană, portugheză, catalană, bengali, arabă, greacă, sârbă, macedoneană și croată) și a apărut în diverse reviste și antologii internaționale. Anul acesta, prima sa antologie de autor,
Un hombre solo, un solo infierno, va fi publicată în Spania de Editura Valparaíso și în România de Editura Cronedit din Iași.
În ciuda tinereții sale, Elí Urbina cultivă o poezie gravă, sumbră pe alocuri, o poezie a căutării de sine și a decelării rosturilor existențiale. Critica literară îl caracterizează în unanimitate drept una dintre cele mai importante voci ale poeziei latino-americane.
Traduse din antologia cronologică Un hombre solo, un solo infierno, poemele incluse în acest grupaj sunt inedite pentru spațiul cultural românesc.
Orele de rutină
Închis în lenta durată
a sumbrele ore de rutină,
îţi dai seama că viaţa ta tânjește să își grăbească
lenta clipă hotărâtoare
de stingere și să se dilueze
într-un calm fără memorie,
doar pentru a ieși liber
din contactul abject cu oamenii,
singur și adevărat, avid de tine însuţi.
Sferă de șobolani
Ore, mus, domine mundi.
În lumina verde a lunii, prin pădure,
un tremur brusc zguduie coliba;
șobolani, șobolani invadând în hoarde; șobolani
cu dinţi ascuţiţi, cu gheare infecte;
șobolani spărgând tăcerea hârtiei;
șobolani mergând ca o bătaie din umbră,
pândindu-ţi piciorul gol și chipul;
șobolani care umplu felinarul până îl întunecă,
jupuind pisica, spintecând ciobanul;
șobolani cu pielea spână și aspră,
ca un scrot ramolit, adulmecând orbește;
șobolani care mișună chiar și în interiorul oglinzii,
o mare tumoare mutantă pe cale să explodeze în șobolani;
șobolani care sar în apropiere pe coridor;
șobolani în timp ce bâjbâim după ieșire;
șobolani ca scurgerea ţiţeiului clocotit,
mirosind a umezeală și urină,
a secreţie și a carcasă ombilicală;
șobolani chiţcăind neîncetat, ah, chiţcăind!
La fel ca niște tigăi sau ca niște boxe posedate;
șobolani, șobolani, farisei, despoţi, demagogi,
împungând peste tot lumea,
mereu în tranzit spre bătăile inimii ei;
șobolani, paradigme ale monstruozităţii,
odrasle ale unui ovar îmbrâncit, șobolani.
Orașul inutil
Pe drumuri cu șiruri luminoase,
te îndrepţi spre orașul inutil
într-o mașină fără glas și fără credinţă.
Stropi intermitenţi de lumină
îţi înseninează faţa și ţi-o întunecă;
doar graba neliniștită te însoţește.
Speriat, asiști
la sinuciderea bruscă a unei umbre,
ca o carte grăbită
deschizând un abis între mâinile tale.
Bulevarde în ruină și mormane de gunoaie
îţi întunecă privirea îndelung,
și dezgustul care te cuprinde,
demagogia de pe pereţi,
ca o limbă nesigură,
te încolăcește pe dinăuntru,
și, deodată, demenţa răsare,
luminile mercantile dilatate,
urâţenia omniprezentă și încăpăţânata triturare sonoră.
Și atunci ajungi
și, fugind, copleșit intri
în refugiul pe care ţi-l doreai,
și camera luminată din spate
te încurajează să continui până găsești
tovărășia semenilor tăi,
acel mic exil printre nimicuri,
și nu găsești nimic, decât o adunare
de surdomuţi invizibili,
tăietura abruptă a singurătăţii,
și, dezbrăcat de tine însuţi, epuizat,
în cele din urmă te întorci pe stradă și privești
cum mormanele de bălegar se adună
și râd de tine și ard în grămezi,
și deja, fără speranţă, te alături lor
ca unul în plus, tu un antigregar.
Dulăul neliniștii
Așa cum bila neagră e în umbră,
predica greierului e înăuntrul oaselor mele;
acum când copoiul neliniștii
își înfi ge ghearele în inima mea
și sapă căutând un os insondabil,
străbat o alee nocturnă
cu o mie de stalactite deasupra capului.
Pentru ca pruncul să contemple cu privirea de pasăre
măreţia pădurii ca pe un vis;
pentru ca rugăciunea cu jumătate de voce a îndureratului
să răsune în noapte;
lasă pe altul să vâneze insectele.
La capătul aleii se afl ă o oglindă,
precum și o ușă care se rotește pentru a mă lăsa să trec.
Un abur urât mirositor, un miros de șobolan
în descompunere,
îmi ajunge în nări din sufl et.
Dar scheletul de cocaină îmi zâmbește
cu o lumânare aprinsă între degete
și cu dependenţii în poziţie fetală gravitând în jur său.
Moneda neagră este pe limba mea.
Vin alte oglinzi și alți păstori…
Vin alte oglinzi și alţi păstori germani;
doar pentru tine privesc înapoi, nostalgic.
Zi de zi, mă trezesc cu tine, fără să te evoc.
Inima mea, la fi ecare pas, merge să te întâlnească.
Parfumul tău se răspândește prin întregul cosmos, dureros,
și tu ești mereu acolo, numind totul cu numele tău.
Tu ești, în același timp, creaţie și holocaust.
Flaconul de cristal
Sunt încă pe jumătate magmă și încă răsufl u.
Mânie, gânganie iute în zbor,
al cărei bâzâit surd mă tulbură,
nu-ţi cunosc chipul, culoarea, secretul,
acel simbol de fum pe care-l trasezi în mod vag.
Cobor fără pauză și fără odihnă
pe un copac adânc, până la originea ta,
o grădină îngropată ca o înţepătură,
un Eden întunecat unde se aude
bătaia violentă a planetei.
Acolo, pe o fl oare –
fl oarea neagră a lumii subterane –
absorbit de elementul tău, te descopăr:
bondar al sângelui infl amat.
Rămâi așa, bând nectarul tău
otrăvitor, pentru ca sufl etul tău
să nu mai poată fi decât propriul meu sufl et
și pentru ca acest poem în cristal
să se transforme până să te cuprindă.
Și dacă învierea ar însemna
Și dacă învierea ar însemna
nu numai recuperarea
sufl ului de viaţă,
ci și
să-ţi amintești,
din nou,
că am pierdut
raţiunea de a fi
printre cei vii.
Poate că astfel
convulsia telurică
a amintirii
ne va aduce înapoi
într-o bruscă
zvâcnire.
Poate că în acest fel,
prin dezaprinderea
crustei de lavă
din rana mea,
voi îmbrăţișa
din nou viaţa.
Chiar și
atunci când nu mai știu
pentru ce.
Sarea hienelor
Așa este moartea;
nu credeam în ea,
și acum locuim în dormitoarele
oaselor și udăm iarba:
părul femeilor
pe care le-am iubit și părul cărunt
al acelui tată pe care nu l-am avut.
Pentru că aveam noaptea,
sarea hienelor,
iubirea tăcută a copacilor,
mierea pe care zeii o dispreţuiau
și pe care copiii o sculptau
uitându-și propriile nume.
Munţi de nisip și păr,
mormane de moloz și uitare,
grămezi de piatră și trestie,
licoare a stelelor fără nume,
limbaj al sordidului și al iubirii.
Elí URBINA
Traducere din limba spaniolă:
Mariana și Valeriu Stancu
Material publicat în revista Nord Literar nr. 5 (264), mai 2025