Scrisă la vârsta deplinei maturități artistice, piesa Iancu dezvăluie preocupările mai vechi ale lui Nicoară Mihali în legătură cu istoria Ardealului și a personalității marelui revoluționar Avram Iancu. Piesa face parte dintr-o proiectată trilogie christică, alături de Horia și Mihai (n.r. Eminescu), în care destinul celor trei este legat prin suferința parcurgerii unui traseu martiric pus în slujba poporului din rândurile căruia s-au zămislit.
Alcătuită din XXII de scene care curg fără alte îngrădiri formale, folosind un număr minimal de didascalii, dar precizând, în mod esențial, date ce țin de comunicarea nonverbală și paraverbală a personajelor, piesa Iancu îmbină în mod fericit adevărul istoric cu mitologia, tradițiile și obiceiurile arhaice specifice zonei Apusenilor. Autorii derulează, peliculă cu peliculă, un traseu/montaj epic bine-cunoscut din istoria noastră modernă, acela al încercării de eliberare a moților de sub dominația imperialistă, prin eforturile înflăcărate ale lui Avram Iancu, de la chemarea la luptă sub steagul libertății la controversata lui întâlnire cu împăratul Franz Iosef, de la visul romantic, cromwellian al ieșirii la lumină până la deziluzie și prăbușire. Piesa de teatru urmează două linii de forță, într-o dinamică bine articulată, în care gradația suspansului este subtil secondată de urzeala semnificațiilor fine. Prima verticală a piesei este cea evenimențială, autorii respectând suflul istoric, în timp ce a doua coloană dorică se clădește pe logica ficționalului.
Aici, erudiția paremiologică și voluptatea pitorescului creează alternative la istorie și introduc lectorul în spațiul generos în semnificații al oniricului și al timpurilor în care oamenii se orientau în viață după legile nescrise ale firii.
Întreaga piesă de teatru se clădește nucleic în jurul mitului platonician al peșterii. Grota primordială, ca orice spațiu al recluziunii, aduce pentru cei Aleși germinația fertilă. Lumina, Puterea și Iubirea devin iradierile de forță ale spiritului, însușite însă diferit de către protagoniști, în funcție de modul în care percepe fiecare dintre ei dialectica puterii. Dacă pentru Franz Iosef „a conduce” înseamnă a păstra exclusiv pentru sine puterea, pentru Avram Iancu puterea înseamnă iubire. Dacă pentru împărat lumina este privilegiul celor care țin în mâini frâiele lumii, pentru Iancu lumina este un dat divin și o datorie sacră de a o împărți cu cei mulți. Diferențele de gândire pun personajele în tensiune. Autorii notează, ca într-o fișă clinică, cu minuție, frământările de conștiință ale lui Iancu. Creând pentru aceasta un alter-ego, omul cu fluierul, Mihali reușește să pună în evidență teme fundamentale, precum raportul omului cu istoria sau condiția tragică a suveranului, de instrument al puterii, dar și de marionetă a destinului. Distanța dintre ascensiune și cădere, în cazul liderului moț, se joacă pe fondul unei conștiințe sociale înalte, dar vulnerabilizate de inadvertențele istoriei și depresiunea orgoliilor de la Viena. Ipostazierea în „uroborus” a împăratului, în planul visului lui Iancu, accentuează diferențele dintre cei doi lideri. Șarpele cu coroană adulmecă strălucirea nălucirilor și a tinichelelor, în timp ce pentru Iancu, adevărata strălucire vine de la Dumnezeu ca o lumină care trebuie să dezghețe toate podurile, pentru toată lumea. Visul are, pe lângă funcția sa semnificativă, de simbolizare, și rol compozițional, marcând evoluția conflictului dramatic și anticipând finalul tragic. În scena „Mulsul vacii”, Iancu se visează copil, în imposibilitatea de a se hrăni cu laptele mamifer. Nevoia de hrană este nevoia acerbă de a se recalibra în ochii mamelor și ai văduvelor de pe Valea Arieșului, pentru morțile care nu au adus lumina pe care le-o promisese, dar mai ales nevoia de a parcurge până la capăt Golgota, prin asumare misionară.
De o sensibilitate aparte este scena „Lumina iubirii”, în care Iancu și iubita lui, Ana, poartă un dialog al tandreții, în care ea nu este doar o femeie îndrăgostită, ci este cea de-a doua ipostază a conștiinței lui Iancu, după omul cu fluierul, aceea care îl învață că drumul spre Lumină se parcurge cu iubire. Tonul emoțiilor erotice creează fluidizări descriptive, pasajele încorporând, în limbajul etern al iubirii, stări eterice. Iancu devine un apologet al dragostei; sufletul lui se cuibărește sub Scutul acestui sentiment plenar și reușește, pentru câteva clipe, să se debaraseze de povara misionară. Această stare îi permite să își observe iubita în toată Frumusețea ei și să îi tușeze simplu și autentic portretul: „ești cea mai frumoasă dintre femei”. Tandrețea gesturilor stă sub Lumina pornirilor fruste și adevărate.
Lumina este, se pare, laitmotivul central al acestei piese de teatru, care subsumează celelalte două forțe: Puterea și Iubirea. Iancu însuși este înmormântat, în finalul operei, sub acest semn. Tovarășii de arme cumpără, la modul simbolic, apartenența liderului lor la grupul/comunitatea apusean(ă), oferind preotului, în schimbul serviciilor funerare, o sumă de bani, două mii de florini, strânși de oamenii locului, inițial pentru a cumpăra o pădure. Iancu rămâne prin acest gest eminamente al lor: „Părinte, ți-am plătit lumnina! De acum, lumnina e a noastră!” Mai mult, căutând și găsind lumina, el se identifică în conștiința colectivă cu propriul ideal.
O piesă de teatru care acaparează prin vioiciunea frazei, care transmite, într-un limbaj colocvial, presărat cu elemente regionale, adevăruri istorice. De reținut este și abilitatea autorilor de a transforma limbajul în diferite registre stilistice și de a manevra cursul dialogului uneori spre teme existențiale, cu timbru grav, alteori spre aspecte cotidiene, care devin puncte de respiro între marile Tranșe ale frământărilor generatoare de moarte.
Nadia ROMAN
Material publicat în revista Nord Literar nr. 6 (253), iunie 2024