El este nu doar modest, ci unul biciuindu-și continuu modestia, necruțător cu sine, deși pe vremuri sentimentul respectiv era cel mai contraindicat pentru un poet care se respectă. Punctul maxim de poeticitate, ca de exemplu la Shakespeare, este mai degrabă îngâmfarea, adică să se știe și să se declare etern, încât la o adică își negustorește veșnicia până într-acolo că, prisosindu-i, o distribuie și unui prinț adorat. Modernii au răsturnat postura, la început doar mecanic, precum un Lautréamont, care inversează multe clișee scriitoricești în așa-zisele lui Poezii. Apoi mulți au dat deoparte fanfaronada celor vechi și au ales să-și deplângă suferința, fie ea și atunci când este nemotivată, fără o cauză, adică doar un spleen, precum în cartea de versuri: Dorel Macarie, Spleen în Ardealul de Nord (Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2021). E o poezie de provincie mică, mărunt rurală, cu o tristețe irepresibilă. Iar numele acesta, Ardealul de Nord, face trimitere la o nenorocire întâmplată țării pe timpul ultimului Război Mondial. Un realism liric amar, în care poetul e critic în primul rând cu sine și apoi și cu mica lume în care trăiește. Aici, poezia însăși e „un fel de reflex / la cele neînsemnate” (p. 67).
Materia din care Dorel Macarie își țese poemele este una aspră, primitivă, rugoasă, ca o pănură rustică, iar sentimentul dominant este unul inclement. Întocmai astfel, în poemul său numit zbârlită renaște pasărea phoenix (p. 78), este prorocită „ofilirea frunzelor de laur / pe frunțile încununate de plebe”… Atitudinea este mai mereu critică, până în vecinătatea unui sarcasm. Herghelii de centauri poartă prin urbe călugări pe post de jochei. Poetul însuși nu mai e decât o amintire (p. 82). Iar altă dată unui agent de legătură îi este adresată invitația crâncenă prin contrastul inclus: „intră și fii binevenit / ia loc la jumătatea distanței / dintre găleata cu lături / și icoana mântuitorului” (p. 86). Mai încolo, dragostea care provoacă atâtea deliruri cântăreților nu este aici decât „o biată bătrânică gârbovită / cu tuleie de holtei pe sub nas” (p. 87). Apoi tocmai în poemul armata lui papuc este desenată în cuvinte aspre o scenă desprinsă parcă din Breugel și totuși profund autohtonă: „câțiva amărâți pe stradă / se opintesc să tragă / căruciorul plin cu carton și burlane / în gherete la poarta fabricilor / paznici cu bacalaureat / remarcă ironici după un gât de băbească / uite domnule se-ntoarce napoleon / din campania rusească” (p. 94).
Precum poeții notorii, și autorul nostru își scrie un fel de autograf liric, excelând prin realism și sarcasm: „las testament o nălucă / ascunsă / cum sâmburele în nucă / dacă veți sparge coaja / dură / vi se va dezvălui făptură / asemănătoare / cu scuzele de rigoare / chelie și carie / subsemnatul macarie” (p. 100). Poezia aceasta închipuie o lume amară, degradată pe alocuri, privită cu silă de poet. E în esență un realism liric compus din figurații necruțătoare, o poezie adesea a stridențelor, dintre care câteva accente cad grosolane în afara artei. Preferabile sunt tonurile umile, de suferință blândă a unei lumi rurale. Performantă ca poezie este cea care poartă titlul Obiceiuri, selectată și reprodusă pe coperta a IV-a a cărții. E o parabolă în tonuri sacre, variantă prin analogie a unei biblice întoarceri a unui fiu rătăcitor, a cărui revenire este sărbătorită prin sacrificarea unui animal din ograda tatălui. Numai că aici avem nu doar un fiu, ci trei, a căror întoarcere este așteptată de părinți. Și nu vine niciunul, iar animalele rămân nesacrificate. Într-un final, se sfârșește chiar cel care îi aștepta: Pater familias, și atunci vin toți trei și acasă își pun întrebarea ce se va întâmpla cu animalele de sacrificiu. Răspunsul îl dă maica lor, Maica primordială, care decide că ele vor fi sacrificate pentru pomana presupusă de înmormântare. Sărbătoririi întoarcerii fiilor risipitori îi ia locul înmormântarea cu cortegiul ei de datini. E o tristețe mare, bine stăpânită de autor, exprimată în tonuri cenușii.
Uneori titlul compunerii lirice explodează ca o grenadă de război: frustrări ludice (p. 142), ecloziunea ouălor de lepră (p. 147) etc. Iar alte dăți finalul exprimă excelența poeziei: „gata să plesnească / vierme între carne și os / asfințitul” (p. 149). Mai rar o astfel de forță artistică, încât să definești asfințitul printr-o analogie atât de flagrantă!
Ion PAPUC
Material publicat în revista Nord Literar nr. 6 (253), iunie 2024