Repede ochire istorică. Omul e fiinţă competitivă, clasamentele atrag mulţimea, pun sângele în mişcare şi dau iluzia măreţiei. Premiul (derivat fie din praemium: „dar”, „folos”, „răsplată”, fie din pretium: „preţuire în bani a valorii”) recompensează, cu lauri ori cu monede, şi stabileşte o ierarhie. Sunt vizate mai ales profesiunile din zona „inutilului” (în accepţiunea lui D.D. Roşca), cele fără o valoare de întrebuinţare imediată şi pipăibilă.
Cum spuneam cu alt prilej, la noi, primul premiu literar e acordat de Societatea Literară Română, viitoarea Academie, în 1868, când Timotei Cipariu primeşte trei sute de galbeni pentru Gramatica limbii române. Din donaţii se constituie premii precum „Zappa”, „A.I. Cuza”, „Adamachi”. Marele Premiu „Năsturel” (pentru care s-a dăruit o jumătate de moşie!) se decernează din patru în patru ani. Până în 1947, Academia acordă o sută douăzeci de premii literare. Regulamentul de funcţionare al Societăţii Scriitorilor Români, din 1909, prevede şi că „societatea va putea plăti anual premii, din fondurile sale, când acestea vor îngădui sau când persoanele binevoitoare vor lega sau oferi sume cu asemenea destinaţie”. Abia din 1921, sub preşedinţia lui Corneliu Moldovanu, ale premiile devin o realitate. Între 1922 şi 1945, S.S.R. acordă 151 de premii. Printre premianţi, șapte femei. Pentru numărul şi valoarea (materială şi simbolică) premiilor din perioada comunistă, detalii preţioase în Ioana Macrea-Toma, Privilighenţia. Instituţii literare în comunismul românesc (Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj, 2009). Între 1949 şi 1964, Premiul de Stat pune în umbră premiile Uniunii. Premiile Academiei sunt mai ales „de prestigiu”. Vor fi concurate mai apoi şi de Premiile „Cântarea României”, de cele ale Consiliului Culturii. Dinamica lor e bruiată de intruziuni politice, dar cărţile bune ale epocii nu rămân nerecompensate.
Proliferării premiilor din perioada comunistă îi răspunde, în alt registru, în alte contexte şi sub presiunea altor conjuncturi (Simona Sora, de pildă, vorbeşte despre „rictusurile îngheţate” ale corectitudinii literare), proliferarea lor contemporană, la noi şi aiurea. „Într-o societate în care avem pur şi simplu prea mult de citit, […] cititorul are nevoie de o garanţie a efortului şi a investiţiei sale” (Richard Todd). Premiile promit s-o ofere. Nu neapărat impecabil. Premiul „Nobel” încă nu e sigur dacă idealisk, din „regulamentul” lui Alfred Nobel, înseamnă idealist sau ideal. Dacă e importantă valoarea estetică ori cea conjunctural-contextuală. În nu puţine cazuri, perspectiva politică îşi poate asuma rolul de argument esenţial. Premiul „Herder” ţine şi el aproape. Pentru scriitorii din toată lumea pare tot mai important să aibă un Prix „Goncourt”, un Premio „Strega”, un „Booker Prize”, un „Georg-Büchner-Preis”, un „American Book Awards”, un „Pulitzer” (jurnaliştii) etc. Toate acestea aduc recompensă materială, dar şi o faimă care atrage tiraje, reeditări, onorarii etc. Intră în acţiune „canonul comercial”. Premiile sau nominalizările la premii importante lucrează ca un barometru. Monica Girard dă exemplul lui A.S. Byatt, al cărei erudit roman Possession: A Romance (tradus excelent de Virgil Stanciu), laureat al „Booker Prize” în 1990, ajunge să vândă zece mii de exemplare pe săptămână. Primejdia? Premiile pot privilegia şi autori care prind din zbor reţeta premiabilă.
Şi la noi, păstrând proporţiile, premiile sunt, mai nou, contabilizate atent, utilizate ca reclamă şi, uneori, cresc tirajul şi popularitatea. Cărţile bune, preţuite de critică şi cititori, îşi pot adjudeca de-acum un snop de premii, vizibilitatea autorului crescând proporţional cu numărul lor.
Dar cred în continuare că încă nu avem premii mari, care să umple lumea de încântare şi invidie pozitivă. Spectacolul e destul de firav. Nici financiar, nici prin cota de popularitate pe care o promit, n-au dobândit reputaţie şi, deci, nici nu pot s-o dea mai departe. Urmările – imediate şi efemere: invidia confraţilor mai puţin norocoşi şi iluzia – de scurtă durată – că merită să faci mai departe ceea ce faci. Premianţii nu se ţin minte decât rareori de la un an la altul, un premiu nu-ţi adaugă niciun milimetru la statură. E valabil încă ce spuneam în urmă cu vreo cincisprezece ani. Premiul literar nu (mai) înseamnă (încă) mare lucru. Scriitorul nu-şi face casă nouă dintr-un premiu, nici nu dobândeşte nesmintit prestanţă în breaslă ori cetate. Chiar dacă sunt premii cu nume mari (Eminescu, Blaga, Arghezi…) și pentru care se cheltuie multă energie.
În aceste condiţii, fala celor care le iau e excesivă, tot aşa cum supărarea celor care nu le iau e exagerată. Instituţia premiilor lucrează încă după ureche şi apatic, rotind cununiţele an după an şi fără un tam-tam care să se audă peste mări şi ţări. Există o „politică” a premiilor, dar şi ea e măruntă, căci mizele sunt meschine. Premiile sunt cenuşii, blazate, cuprinse de lingoare. Abia de stârnesc un vârtej de pulbere în ziua decernării. O forfotă de scurtă respiraţie, (r)umori galbene vreo două zile şi atât. În plus, un juriu cu totul competent şi de nimeni contestat nu e cu putinţă nicăieri şi cu atât mai puţin în mediul cultural cel plin de orgolii şi vanităţi, unde criteriile de apreciere nu pot evita nicidecum vagul şi subiectivitatea. Să ceri unui juriu, de pildă, să ţină seama şi de sondaje de opinie prealabile printre cititori ar însemna să fii sigur că circulaţia cărţii e normală, iar gustul, educat la un nivel cel puţin acceptabil. Nu e cazul.
În general, o comunitate răsplăteşte pe cel folositor ei. Meritul e cântărit prin profitul pe care îl poate ea spera acordându-i răsplata. Definiţiile de dicţionar fac discret distincţia dintre cel vrednic de stimă şi recompensă şi cel care le impune. E, o spun din nou, diferenţa dintre a fi într-un anume fel şi a fi recunoscut în acel fel. Eşti ceea ce crezi că eşti doar atunci când şi ceilalţi (care dintre ei?!) te recunosc ca atare. Intră iarăşi în joc contextul (cu iţele lui complicate şi obiective), conjunctura (cu iţele ei manipulate de tine şi de ceilalţi, într-un amestec de interese şi oportunisme) şi… poziţia astrelor (!). Capacitatea de a fi obiectiv şi drept, cu orice preţ şi indiferent de infinitele condiţionări şi circumstanţe, e limitată. Poziţia pe care te afli îşi spune şi ea cuvântul: când primeşti, te crezi îndreptăţit, rareori îţi pare răsplata excesivă; când nu primeşti, vina e întreagă a celorlalţi, nicio clipă nu te vizitează bănuiala că poate eşti mai puţin decât îţi arată oglinda-oglinjoara.
Orice gest/enunţ evaluativ are rest, e controversat şi discutabil. Şi aici, „adevărul” e mozaicat, ca toate micile şi marile adevăruri omeneşti.
Ei bine, cu toate astea, habar n-am cum se face că numărul cărţilor proaste premiate de-a lungul ultimilor ani nu-l depăşeşte pe cel al degetelor de la o mână! Altfel spus, oricum te-ai întoarce, tot peste cărţi bune dai!
Irina PETRAȘ
Material publicat în revista Nord Literar nr. 10 (257), octombrie 2024