De sub pălăria de pe prima copertă a volumului Și totuși… (al treisprezecelea din suita literară La noi), de Cornel Cotuțiu, se aud ecouri imaginare din Georgica lui Vergiliu, în varianta „fugit irreparabile tempus” și în contrapondere cu mottoul cărții : „Mă tem că suntem făcuți din cioburi și ne stă bine așa” (Irina Petraș). Metafora „cioburi”, înțeleasă în context ca ipostaze ale relativului existențial, conștientizează limite și provoacă sugestii despre destinul creator care depășește destinul biografic într-o dialectică a viziunii obiective și subiective.
Curiozitatea cititorului deschide cartea lui Cornel Cotuțiu în tonul „De ce-aș fi trist…” al lui Tudor Arghezi, ținând, în același timp, cont de titlu, preluat din continuarea versului arghezian, în nuanță concesivă, „…și totuși”. „Și totuși…” iese de sub pălăria de pe prima copertă să identifice continuități și discontinuități, meditații și paradoxuri, pe care scriitorul bistrițean le așază pe solfegii cu refrenul „mde! și mda!”, ca identitate meditativ-parodică a scrisului său. Îi place prozatorului să se înțepe în cioburi ca să vină ambulanța cuvintelor cu tuburi de oxigen pentru starea de urgență a preajmei, în timp ce romanticul octogenar să poată visa un vals la braț cu o tinerețe spirituală pe gheața de smarald a gândului, cum sugerează una dintre imaginile care însoțesc textele cu teme diferite.
Tratamentul ambulatoriu deschide fiole. Prima se numește Minerva, revistă literară și de arte plastice, cu apariție lunară, apoi trimestrială (1990-1999). Serul terapeutic e recunoștința față de întemeietori ca Valentin Raus și Lucian Velea, omagiați pentru activitatea din redacție, pentru suflul cultural din vatra spirituală a „județului Coșbuc-Rebreanu”, că așa se legitimează Cornel Cotuțiu! Străbate în cărțile lui Lucian Velea – Coșbuc în căutarea universului liric, Pe urmele lui George Coșbuc – un fir din furca mamei torcând lângă vatra veche în așteptarea feciorului, un fir care-l conduce pe autorul cărților pe cărări împletite la căscioara de lângă moară pentru stropii de lumină de pe roata învârtind destinul poeziei și al poetulului.
Din fiola confesivă Dialog nebănuit pot apărea întrebări despre titlul primului capitol, „Din nou împreună”. Împreună cu cine? Împreună cu ochiul lăuntric al retrospectivei, în care Cornel Cotuțiu are un fel de dialog cu sine, asemănător viziunii lui Grigore Alexandrescu, poetul pașoptist, care-și chema spiritul la judecată pentru a-și trece peste barierele cenzurii de atunci ochiul critic. Ochiului de publicist contemporan nu-i scapă nimic din „ceea ce e omenesc”, zicerea latinului Terențiu e un ghid în aflarea prieteniei, a spiritului critic, menit să imprime emoții estetice lucidității ca mod de înțelegere a trecutului pentru a trăi în prezentul cu identități multietnice. Minoritatea albaneză din România îi apare scriitorului pe ritmul publicațiilor Dorita/Lumina din Craiova și Albanica (textul Albanezii printre noi).
Între „mde!”și „mda!”, viziunea agită tratamente nu tocmai comode. Performanțele sportive ale unor campioni ca David Popovici (Între performanțe) dezvăluie tarele unei societăți conduse de mediocri, care înlocuiesc criterii valorice cu ideologii mercantile. Dialogul cu duhul scriitoricesc nu poate fi împreună cu mediocritatea, unda lui are caracter selectiv și vibrează spre creatorii de frumos. Pe deasupra vârstelor din actul de identitate al lui „fugit irreparabile tempus”, tradiția din lumea satului le transmite generațiilor binele, frumosul, adevărul fără să aștepte vreo răsplată, principiile sunt scrise în clipe de veșnicie ca în cartea Pierdute și aflate a Elenei Berenga, în a cărei familie hărnicia se întrupează din sufletul satului.
În oglindă estetică, realitatea culturală din vatra bistrițeană poartă semnele libertății de gând în căutare de certitudini. Prietenul într-ale scrisului, Iacob Naroș, descoperă legături subtile între cărțile lui Cornel Cotuțiu și jurnalul acestuia, ținut încă din 1968, iar unele secvențe confesive, în variație liberă, aparțin deopotrivă nostalgiei lirice și lucidității intelectuale.
Inteligența didactică a profesorului de limba română dezvoltă câmpuri semantice ale unor cuvintecheie din capitolul al doilea, „De-ale cuvintelor”, un titlu inspirat din D-ale carnavalului de Caragiale. Măștile au culori cameleonice când e vorba despre puterea politică, legislativă, administrativă. Ignoranța, corupția, uitarea deliberată, manipularea, dozate în fiole de uz intern și extern, alcătuiesc un dicționar explicativ al diferenței dintre esența democrației și felul în care se aplică ea la noi. Comparația conduce la un articol din ziarul Timpul, semnat de către Mihai Eminescu în urmă cu 143 de ani: „Moravurile publice, spiritul public la noi au luat o direcțiune foarte periculoasă și partidul care guvernează de patru ani a contribuit foarte mult a le altera. Din principiul egalității între legi, s-a făcut o armă de război între clase, toate condițiunile sociale s-au grupat și s-au amestecat într-un fel de promiscuitate, iar drepturile politice nu mai sunt răsplătite unui șir de servicii pe datini, ci, un instrument de ambițiune, de îndestulare a intereselor particulare”.
(Îmi imaginez cum polemistul Cornel Cotuțiu, surprinzând sensul lui „azi” cel eminescian și al unui „azi” manipulator, „erou al vremurilor noastre”, ar introduce între ele versuri de Geo Dumitrescu: „Ei, da, îmi spuneam, voi ridica paharul plin, roșu / în cinstea cioburilor / pentru a reînvia din mijlocul lor / o dansatoare întreagă, nepieritoare / ca o victorie a fragilității”.)
Prin spirit polemic, dozele din fiolele cuvintelor se metamorfozează în liniște contemplativ-afectivă străvezie (Printre mirări) și condensează aforistic idei ca într-un „Cod al lui Hammurabi”, antidot centralizator de ordine în babilonia contemporană. În notații caleidoscopice, capitolul De unul singur imprimă ideilor serul „memento”, ca terapie la un prezent ambiguu, cu viitor incert. Visul de sub pălăria moromețiană se vrea căutător de identitate: „Visez gramatică. Spre dimineață, eram în dialog cu cineva (la trezie nu l-am putut identifica) pe seama cuvântului «caracter». Susțineam că el suportă accente diferite și, în funcție de asta, își schimbă înțelesul. Când accentul cade pe silaba a doua – «rac» –, cuvântul duce la ideea de «specific», iar în situația a doua, cu accent pe silaba finală, e vorba de a releva un comportament lăudabil, educație, bunsimț. Și am ținut-o tot așa până m-am trezit…” Trezia duce mesajul visului în starea de veghe a scriitorului implicat, care să înlăture monștri din somnul rațiunii, lecție învățată din dalta sculptorului spaniol Goya. Memoria scriitorului transilvan reține în „felurite feluri” fiola libertății de exprimare, rolul cuvântului, în sensul lui de logos, pentru destinul identitar românesc, în care cunoașterea de sine să ducă la cunoașterea colectivă și invers… Și cum din detalii dozate în fiole se naște întregul terapeutic din farmacia cărții, „Jos pălăria!”, domnule scriitor al „județului Coșbuc-Rebreanu”!
Viorica POPA
Material publicat în revista Nord Literar nr. 1 (260), ianuarie 2025